Via pe care ne-o însușim: pragul dintre voia proprie și libertate
Pilda pe care am auzit-o astăzi nu este rostită într-un moment oarecare al propovăduirii Mântuitorului, ci în ultimele zile ale vieții Sale pământești, după intrarea în Ierusalim și după curățirea Templului. Atmosfera era deja încărcată. Arhiereii și bătrânii poporului Îl întreabă pe Hristos cu ce putere face toate acestea și cine I-a dat această autoritate, iar Domnul, în loc să le ofere un răspuns teoretic, le pune înainte o oglindă. Pilda lucrătorilor celor răi este rostită în primul rând către conducătorii religioși ai lui Israel, care cunoșteau Legea, prorocii și făgăduințele, dar ajunseseră să se poarte față de via lui Dumnezeu ca niște proprietari, nu ca niște slujitori. De aceea, când Mântuitorul vorbește despre stăpânul viei, despre slujitorii bătuți și uciși și, la urmă, despre fiul scos afară din vie și omorât, cei care Îl ascultau înțelegeau foarte bine aluzia: Dumnezeu trimisese prorocii, iar acum Îl trimitea pe Fiul Său. Pilda era, așadar, și o chemare la pocăință, și o profeție despre ceea ce avea să se întâmple peste numai câteva zile, când Hristos avea să fie scos în afara cetății și răstignit.
Citeşte mai multRănile pe care le păstrăm: pragul dintre resentiment și iertare
Înainte de a ne opri asupra Evangheliei acestei Duminici, se cuvine să ne îndreptăm pentru câteva clipe gândul către un eveniment cu adevărat istoric pentru Biserica noastră. Astăzi, la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, loc atât de strâns legat de familia Brâncovenilor, are loc proclamarea locală a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu. Soție a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și mamă a unsprezece copii, ea a cunoscut o suferință pe care cu greu o putem măsura: la Constantinopol, în anul 1714, și-a văzut soțul și cei patru fii primind moarte mucenicească pentru Hristos, iar apoi a cunoscut robia, exilul și nesiguranța. Și totuși, nu și-a pierdut credința, demnitatea și rostul. S-a întors în țară, a purtat mai departe memoria familiei sale și s-a îngrijit ca trupul soțului ei martir să fie adus acasă. Nu avem nevoie să-i atribuim cuvinte pe care istoria nu ni le-a păstrat. Este suficientă viața ei. Pentru că există oameni cărora suferința le poate deveni izvor de ură, și există oameni care trec prin foc fără să lase focul să le ardă inima. Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu ne arată că omul poate purta o rană uriașă fără să îngăduie rănii să-i devină identitate. Și poate că tocmai de aceea pomenirea ei ne pregătește atât de frumos pentru cuvântul Evangheliei de astăzi, care nu vorbește despre oameni cărora nu li s-a greșit, ci despre ce facem după ce ni s-a greșit.
Citeşte mai multFurtunile pe care le purtăm: pragul dintre frică și încredere
Trăim într-o lume în care aproape fiecare zi aduce o nouă furtună. O veste care ne tulbură, un diagnostic medical, o nesiguranță financiară, o tensiune în familie sau presiunea tot mai mare a ritmului în care trăim. Niciodată omenirea nu a avut atât de multe informații și, paradoxal, atât de puțină liniște. De multe ori, ne trezim și primul lucru pe care îl facem este să deschidem telefonul. Citim știri, răspundem la mesaje și ne încărcăm mintea cu grijile lumii înainte de a-I spune lui Dumnezeu măcar un simplu: Doamne, ajută! Și, fără să ne dăm seama, vânturile lumii ajung să sufle și în sufletul nostru. În acest context, Evanghelia de astăzi este de o actualitate uimitoare. Ea începe imediat după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor, despre care am auzit Duminica trecută și pe care am retrăit-o și ieri la Sfânta Liturghie. Ucenicii văzuseră cu ochii lor cum Hristos a săturat din nou mii de oameni cu șapte pâini și câțiva pești. Pâinile trecuseră chiar prin mâinile lor. Și totuși, după numai câteva ore, îi găsim cuprinși de teamă. Domnul îi trimite pe ucenici înainte cu corabia, iar El Se retrage singur în munte ca să Se roage. Nu pentru că Fiul lui Dumnezeu ar fi avut nevoie de rugăciune, ci pentru a ne învăța că înaintea fiecărei furtuni trebuie să existe o pregătire lăuntrică. El Se desprinde de mulțime, Se retrage în liniște și Se roagă. Sfinții Părinți văd aici icoana vieții isihaste: ieșirea din zgomotul lumii, adunarea minții și întâlnirea inimii cu Dumnezeu. Poate că aceasta este prima mare lecție a Evangheliei de astăzi: înainte de lupta cu valurile trebuie să existe întâlnirea cu Dumnezeu, pentru că numai o inimă care a învățat să se roage va putea rămâne statornică atunci când marea vieții începe să se învolbureze.
Citeşte mai multOrbirea pe care n-o vedem: pragul dintre izolare și comuniune
În această Duminică, Biserica ne așază înainte două mari mărturii ale credinței: pe de o parte, Evanghelia vindecării celor doi orbi și a unui mut demonizat, iar pe de altă parte, pomenirea Sfinților Părinți ai celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, întrunit la Calcedon în anul 451. La prima vedere, cele două par să nu aibă nicio legătură între ele. Și totuși, există un fir nevăzut care le unește profund. La Calcedon, cei șase sute treizeci de Sfinți Părinți au apărat adevărul că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, o singură Persoană în două firi, dumnezeiască și omenească, „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”. Poate că unii se întreabă: ce legătură are această definiție dogmatică cu viața mea? Are, și încă una esențială. Dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu adevărat, nu ne-ar putea mântui. Dacă nu ar fi Om adevărat, nu ar putea vindeca firea noastră omenească din interior. Dogma nu este o formulă rece, destinată doar teologilor. Dogma este garanția că Cel Care Se apropie astăzi de cei doi orbi este Același Care Se apropie și de noi, cunoscând dinăuntru suferința omului și având puterea dumnezeiască de a o vindeca.
Citeşte mai mult