Când Dumnezeu intră în barca goală a vieții tale

         În Duminica a XVIII-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne poartă la începutul activității publice a Mântuitorului, pe țărmul lacului Ghenizaret. Hristos începuse deja să propovăduiască, vestea despre El se răspândea, iar mulțimile Îl urmau ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Într-o asemenea zi, văzând pe mal două corăbii și pe pescarii care coborâseră din ele și își spălau mrejele după o noapte de muncă fără niciun rod, Mântuitorul intră în corabia lui Simon Petru și, de acolo, învață mulțimile. Iar după ce încetează să le vorbească, Se întoarce către Petru și îi spune un cuvânt care va schimba nu doar dimineața aceea, ci întreaga lui viață: Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți.

         Şi avem înainte o imagine în care cred că foarte mulți oameni de astăzi se pot recunoaște: niște oameni obosiți, după o noapte întreagă de muncă, spălând niște mreje goale. Nu sunt leneși, nu sunt nepăsători și nici nu au renunțat prea repede. Sunt pescari care își cunosc meseria, care au muncit o noapte întreagă și care, dimineața, trebuie să accepte un adevăr foarte simplu și foarte greu: ne-am ostenit și n-am prins nimic. Există și în viața omului astfel de dimineți, când oboseala nu vine din faptul că n-ai făcut nimic, ci tocmai din faptul că ai făcut foarte mult și rodul nu se vede. Ai încercat să ții o familie unită și lucrurile tot nu se așază; ai crescut un copil cu dragoste și îl vezi alegând un drum pe care nu-l înțelegi; te-ai rugat pentru un om, pentru o vindecare sau pentru o împăcare și ai impresia că cerul tace. Există chiar și o epuizare duhovnicească, atunci când omul continuă să se roage, dar nu mai simte bucuria de altădată și începe să se teamă că poate ceva s-a stins în el.

Scriptura nu se teme de asemenea stări. Prorocul Isaia vorbește despre cei care ostenesc și obosesc, dar spune apoi că cei ce nădăjduiesc în Domnul își vor înnoi puterea și vor umbla și nu vor obosi (Isaia 40, 29-31). Moise însuși, omul care a trecut Marea Roșie și a vorbit cu Dumnezeu, ajunge la un moment dat să spună: Nu pot eu singur să port tot poporul acesta, că este prea greu pentru mine (Numeri 11, 14). Dumnezeu nu-l ceartă pentru că și-a recunoscut limita și nu-i spune că, dacă ar avea mai multă credință, n-ar obosi. Dimpotrivă, îi rânduiește oameni care să poarte împreună cu el povara. Este foarte important să înțelegem aceasta: recunoașterea neputinței nu este întotdeauna lipsă de credință; uneori este începutul adevărului despre noi înșine.

Și tocmai aici se petrece ceva neașteptat. Omul care și-a încheiat noaptea convins, pe bună dreptate, că nu mai este nimic de făcut primește de la Hristos chemarea de a începe din nou: Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți. Petru ar fi putut să răspundă: „Doamne, Tu cunoști Scripturile, eu cunosc lacul. Peștele nu s-a prins noaptea, cu atât mai puțin îl vom prinde acum. Sunt obosit. Am strâns. Am spălat mrejele. Ajunge.” Și totuși răspunsul lui este unul dintre cele mai frumoase acte de credință din Evanghelie: Toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins; dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Petru nu-și neagă oboseala și nici nu-și ignoră experiența de pescar. Spune adevărul întreg: m-am ostenit, n-am prins nimic, dar pentru că Tu îmi spui, mai fac un pas. Aici cred că se află una dintre marile lecții duhovnicești ale Evangheliei de astăzi. Credința nu înseamnă să te prefaci că nu ești obosit, că nu ești rănit, că nu te-ai temut sau că nu ai ajuns uneori la capătul puterilor. Credința începe atunci când pot să-I spun lui Dumnezeu adevărul despre mine și, în același timp, nu transform starea mea de acum într-o sentință asupra întregului meu viitor. „Sunt obosit” este un adevăr; „nu voi mai putea niciodată” este deja o concluzie. „Am eșuat aici” poate fi un fapt; „sunt un ratat” înseamnă să las un eșec să spună cine sunt. Iar Hristos tocmai aici lucrează: nu ne cere să negăm ceea ce trăim, ci ne împiedică să facem din neputința de astăzi măsura întregii noastre vieți. Petru chiar este obosit, mrejele chiar sunt goale și noaptea chiar a fost fără rod; dar nimic din toate acestea nu înseamnă că Dumnezeu a terminat ceea ce are de făcut cu el.

Sfântul Isaac Sirul spune că Dumnezeu îngăduie uneori omului să-și afle neputința pentru ca acesta să alerge la Dumnezeu și să-L păstreze în sine prin smerenie. Nu pentru a-l zdrobi, ci pentru a-l elibera de cumplita povară de a crede că totul depinde de el. Iar Părintele Emilianos Simonopetritul spune foarte limpede că nu este cu putință să ajungem la Dumnezeu numai prin puterile, lupta și virtuțile noastre; omul se nevoiește, ostenește, se jertfește, dar se încredințează harului lui Dumnezeu. Aici este o deosebire esențială: una este să renunți și alta este să te încredințezi. Renunțarea spune: „Nu mai fac nimic pentru că nu mai are rost”. Încredințarea spune: „Am făcut ceea ce am putut; acum, Doamne, arată-mi ce nu văd și du-mă unde singur nu știu să merg”. Poate tocmai de aceea Hristos nu îi spune lui Petru să pescuiască exact ca înainte. Îi spune: Mână la adânc. Adică ieși din locul în care experiența ta îți spune că trebuie să rămâi. Ieși puțin din siguranța concluziilor tale. Nu pentru că experiența nu valorează nimic, ci pentru că Dumnezeu vede mai mult decât experiența ta.

Și aici ascultarea devine extraordinar de actuală. Noi asociem uneori ascultarea numai cu viața monahală, dar în miezul ei ea este una dintre cele mai mari lupte ale fiecărui om: capacitatea de a admite că nu tot ceea ce gândesc eu este neapărat ultimul adevăr. Părintele nostru Arsenie Papacioc spune: Dacă îți tai voia, dă-ți seama cât de mult te-ai lăsat în Voia lui Dumnezeu. Petru exact aceasta face. Nu renunță la inteligență, nu încetează să fie pescar și nici nu devine un om fără personalitate, dar, pentru o clipă, pune cuvântul lui Hristos deasupra propriei evidențe: după cuvântul Tău…

Câte mreje rămân goale în viața noastră pentru că acceptăm numai soluția care seamănă cu noi? Poate ai încercat de o sută de ori să-l schimbi pe celălalt și Hristos îți cere să schimbi felul în care îi vorbești; poate ai încercat să câștigi fiecare conflict și Dumnezeu îți cere să salvezi omul, nu victoria; poate te-ai obișnuit să rezolvi totul singur, iar ascultarea ta de astăzi este tocmai să accepți că ai nevoie de un sfat, de un medic, de un duhovnic, de odihnă sau pur și simplu de cineva care să stea lângă tine. Nu orice ieșire din zona de confort este duhovnicească și nu orice lucru greu vine de la Dumnezeu. Dar există momente în care frica noastră se îmbracă în haina „logicii” numai pentru a nu ne lăsa să facem pasul pe care conștiința, Evanghelia și sfatul bun ni-l cer. Curajul creștin nu înseamnă absența fricii, ci să nu-i dai fricii dreptul de a hotărî în locul lui Dumnezeu. Iar atunci când Petru ascultă, mrejele se umplu. Dar aici trebuie să fim foarte atenți, fiindcă Evanghelia nu ne oferă o rețetă pentru succes: „ascultă de Dumnezeu și vei primi tot ceea ce ai cerut”. Nu orice mreajă goală se va umple cu lucrul pe care îl dorim noi, nu orice boală se va vindeca după calendarul nostru, nu orice relație se va reface și nu orice rugăciune va primi răspunsul imaginat de noi. Minunea mai adâncă din Evanghelia aceasta nu este că Petru primește pește, ci că Petru Îl descoperă pe Hristos și, în lumina Lui, se descoperă pe sine. Când vede mrejele pline, nu spune: „Am știut eu că va merge!”. Nu începe să calculeze profitul și nici nu-și atribuie reușita. Cade la genunchii lui Iisus și spune: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” Ce paradox! Cu câteva clipe înainte era neputincios pentru că nu avea nimic; acum are două corăbii aproape pline și tocmai acum își vede adevărata sărăcie.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată adesea că întâlnirea reală cu Dumnezeu nu-l face pe om să se creadă mai mare, ci îi luminează adevărul despre sine. Prorocul Isaia, când Îl vede pe Domnul, strigă: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze necurate (Isaia 6, 5); Moise își acoperă fața înaintea rugului aprins, iar Petru cade la genunchii lui Hristos. Numai că Domnul face aici ceva de o frumusețe extraordinară: Petru spune: Ieși de la mine, iar Hristos îi răspunde: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Petru Îi oferă neputința lui, iar Hristos îi descoperă chemarea.

Aceasta este intervenția vindecătoare a lui Dumnezeu: nu neagă adevărul despre Petru, dar nici nu-l reduce pe Petru la adevărul despre slăbiciunile lui. Hristos știe cine este omul din fața Lui, dar vede și cine poate deveni prin har. Și poate că aici avem nevoie să ne oprim puțin, pentru că există oameni care trăiesc ani întregi sub greutatea unei propoziții despre ei înșiși: „Eu sunt așa”. „Eu nu pot.” „La vârsta mea nu mă mai schimb.” „Am greșit prea mult.” „Am ratat momentul.” „Pe mine Dumnezeu nu mă mai poate folosi.” Dar Dumnezeu nu l-a chemat pe Petru după ce Petru a devenit desăvârșit. L-a chemat când era obosit, cu mrejele goale și, după minune, cu conștiința propriei păcătoșenii.

Părintele Emilianos are un cuvânt de o mare delicatețe: atunci când îmi văd patimile și neputințele și pot să le încredințez harului lui Dumnezeu, atunci sunt liber. Libertatea nu înseamnă să nu mai ai nicio neputință, ci ca neputința ta să nu mai hotărască singură ce poate Dumnezeu face cu viața ta. De aceea Părintele Arsenie putea spune atât de simplu: Atâta pot, Doamne! Nu ca justificare a nepăsării — pescarii munciseră toată noaptea — ci ca smerenie a omului care și-a făcut partea lui și nu se mai comportă ca și cum ar fi atotputernic. Și poate că aceasta este una dintre marile vindecări de care avem nevoie astăzi: să nu mai confundăm valoarea persoanei cu randamentul ei. Un om obosit nu valorează mai puțin, un bolnav nu poartă mai puțin chipul lui Dumnezeu, iar omul care pentru o vreme nu mai poate ține ritmul celorlalți nu devine mai puțin om. Hristos nu l-a iubit pe Petru fiindcă a umplut mrejele. Mrejele s-au umplut pentru că Hristos intrase în corabia lui Petru. Și poate că aceasta este întrebarea cea mai importantă a Evangheliei: nu cât pește este în corabia mea, ci Cine este în corabia mea?

Sfântul Nicolae Velimirovici întreabă într-un cuvânt adresat unui om care se plângea că Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunile: Îl asculți tu pe Dumnezeu atunci când cauți ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Este o întrebare incomodă, dar extraordinar de potrivită. Noi Îi cerem adesea lui Dumnezeu să binecuvânteze planul nostru; Petru acceptă ca Dumnezeu să-i schimbe planul. Noi Îi spunem unde vrem să fie peștele; Hristos spune: Mână în adânc. Poate că minunea pe care o așteptăm nu începe prin schimbarea împrejurărilor, ci prin această disponibilitate: „Doamne, dacă Tu spui, mai arunc o dată mreaja.” Și „mreaja” poate fi foarte concretă: mai încerc o dată să vorbesc cu copilul meu, dar fără să-l umilesc; mă apropii de omul cu care m-am răcit, dar fără inventarul vechilor greșeli; cer ajutor înainte să mă prăbușesc; reiau rugăciunea chiar dacă nu simt nimic. Sau poate, dimpotrivă, încetez să forțez o ușă pe care Dumnezeu nu mi-a deschis-o și Îl întreb unde este adâncul spre care mă cheamă.

Aceasta este vechea taină biblică a ascultării: Avraam pleacă fără să știe unde merge, Maica Domnului răspunde: Fie mie după cuvântul tău, iar Petru spune: După cuvântul Tău voi arunca mreaja. În toate acestea există aceeași taină: omul nu vede încă rezultatul, dar Îl crede pe Dumnezeu mai mult decât își crede frica. Și de aceea, iubiților, Evanghelia de astăzi nu este în primul rând despre mrejele care se umplu, ci despre mâinile care au curajul să le arunce din nou; despre omul care poate spune „sunt obosit” fără să facă din oboseală o identitate și care, atunci când propria logică a ajuns la capăt, mai păstrează în inimă un loc pentru cuvântul lui Hristos. Petru este chemat după ce a aflat cât poate fără Hristos și ce poate deveni împreună cu Hristos. Iar aceasta este nădejdea noastră: Dumnezeu nu așteaptă să devenim invulnerabili ca să lucreze cu noi. Intră în corabia noastră cu oboseala, frica și mrejele ei goale și nu ne spune că noaptea n-a existat, ci ne arată că noaptea nu este toată viața. Nu ne spune că n-am obosit, ci că oboseala nu este capătul drumului. Și nu ne spune că putem totul, ci ne învață că nu trebuie să putem totul singuri.

Și pentru că ne apropiem de sfârșit, după obicei, vă las pentru săptămâna aceasta și tema pentru acasă, pe care aș numi-o simplu: „După cuvântul Tău, mai arunc o dată mreaja.” În fiecare seară să ne întrebăm: „Unde am ajuns să spun în viața mea: «nu mai are rost»?” Să alegem un singur lucru, nu zece, și să-l punem înaintea lui Dumnezeu. Apoi să ne întrebăm sincer: „Doamne, aici îmi ceri să mă opresc sau îmi ceri să ies din frică și să mai fac un pas?” Iar dacă în conștiință vedem acel pas bun, să-l facem în săptămâna aceasta: un telefon, o iertare, o spovedanie, o consultație, o cerere de ajutor, o împăcare, o rugăciune reluată, un sfat primit, o hotărâre amânată. Și înainte de acel pas să spunem numai atât: „Doamne, eu am încercat după mintea și puterea mea. Acum, după cuvântul Tău, mai arunc o dată mreaja. Dacă este voia Ta, umple-o; iar dacă nu, nu mă lăsa să ies din corabia în care ești Tu.” Pentru că adevărata minune nu este să avem întotdeauna mrejele pline, ci să nu-L pierdem pe Hristos atunci când ele sunt goale. Iar dacă El rămâne în corabie, chiar și după cea mai lungă noapte, există întotdeauna un adânc spre care ne poate chema, un cuvânt pe care îl putem asculta și un început pe care încă nu-l vedem, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin.

Protos. Luca Nicolcea

Descoperă mai multe la Manastirea Sf. Maria Techirghiol

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura