Înainte de a ne opri asupra Evangheliei acestei Duminici, se cuvine să ne îndreptăm pentru câteva clipe gândul către un eveniment cu adevărat istoric pentru Biserica noastră. Astăzi, la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, loc atât de strâns legat de familia Brâncovenilor, are loc proclamarea locală a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu. Soție a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și mamă a unsprezece copii, ea a cunoscut o suferință pe care cu greu o putem măsura: la Constantinopol, în anul 1714, și-a văzut soțul și cei patru fii primind moarte mucenicească pentru Hristos, iar apoi a cunoscut robia, exilul și nesiguranța. Și totuși, nu și-a pierdut credința, demnitatea și rostul. S-a întors în țară, a purtat mai departe memoria familiei sale și s-a îngrijit ca trupul soțului ei martir să fie adus acasă. Nu avem nevoie să-i atribuim cuvinte pe care istoria nu ni le-a păstrat. Este suficientă viața ei. Pentru că există oameni cărora suferința le poate deveni izvor de ură, și există oameni care trec prin foc fără să lase focul să le ardă inima. Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu ne arată că omul poate purta o rană uriașă fără să îngăduie rănii să-i devină identitate. Și poate că tocmai de aceea pomenirea ei ne pregătește atât de frumos pentru cuvântul Evangheliei de astăzi, care nu vorbește despre oameni cărora nu li s-a greșit, ci despre ce facem după ce ni s-a greșit.

Totul pornește de la întrebarea Sfântului Apostol Petru: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? (Matei 18, 21). Petru credea că spune mult. Șapte era numărul plinătății. Dar Hristos îi răspunde: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte. Cu alte cuvinte: nu transforma iertarea într-o contabilitate. Și tocmai pentru ca ucenicii să înțeleagă, Domnul spune pilda pe care am auzit-o astăzi: Un împărat începe să facă socoteală cu slugile sale. I se aduce un om care îi datora zece mii de talanți. Suma este intenționat neverosimilă sau de necrezut. Vorbim, după evaluările antice ale talantului, de sute de tone de metal prețios, o datorie pe care omul acela nu ar fi putut-o plăti nici dacă ar fi trăit mai multe vieți. Sluga nu avea o problemă financiară dificilă; avea o datorie imposibilă. Și atunci cade înaintea stăpânului și spune: Îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Dar tocmai aici este aproape absurdul situației. Nu putea plăti tot. Nu avea cum. Iar stăpânul face ceva ce omul nici măcar nu îndrăznise să ceară: nu-i acordă doar termen, ci îi șterge datoria.

          Aici începe Evanghelia. Nu cu performanța omului, ci cu mila lui Dumnezeu. Nu cu ceea ce putem noi restitui, ci cu ceea ce Dumnezeu ne iartă. Noi venim deseori înaintea Lui ca acest datornic. Venim cu promisiuni: „Doamne, mă schimb. Doamne, de mâine nu mai fac. Doamne, mă îndrept.” Și știm foarte bine cât de fragile sunt uneori aceste hotărâri. Dar în Taina Spovedaniei se petrece aceeași minune: Dumnezeu nu negociază cu noi cantitatea iertării. Omul se pocăiește, își recunoaște rana, iar Hristos șterge ceea ce singur nu putea șterge. Și aici apare marea întrebare a Evangheliei: ce fac eu cu iertarea pe care am primit-o? Pentru că sluga iese de la stăpân și întâlnește un om care îi datora o sută de dinari. Era o datorie reală. Să nu o minimalizăm. O sută de dinari reprezentau aproximativ plata pentru o sută de zile de muncă sau pe trei luni. Celălalt chiar îi datora ceva.

Așadar, Hristos nu spune că aproapele nostru nu ne-a rănit sau că răul pe care ni l-a făcut este imaginar. Nu spune că abuzul n-a existat, că trădarea n-a durut sau că nedreptatea trebuie numită bine. Dar pune înaintea noastră o asimetrie care ne tulbură: zece mii de talanți față de o sută de dinari. Și cred că aici Evanghelia devine incomod de actuală. Omul astăzi are uneori o memorie extraordinară pentru rănile primite și o memorie foarte scurtă pentru rănile pe care le-a provocat. Ținem minte tonul cu care ni s-a vorbit acum cinci ani, dar uităm cuvintele grele pe care le-am spus noi ieri. Ținem minte cine nu ne-a sunat, cine nu ne-a mulțumit, cine nu ne-a apreciat, cine ne-a trădat, cine ne-a nedreptățit. Și, mai ales într-o cultură în care fiecare își poate expune public rana, există riscul să transformăm suferința într-o identitate: eu sunt cel nedreptățit, eu sunt victima, eu sunt cel căruia i se datorează. Și, dacă nu suntem atenți, rana începe să ne dea dreptul imaginar de a răni.

Exact aceasta face sluga. Omul care cu câteva minute înainte stătea în genunchi și cerea milă îl apucă acum de gât pe aproapele lui. Ce s-a întâmplat? Iertarea a ajuns până la situația lui juridică, dar nu a ajuns încă până în inima lui. A fost scos din robie, dar continua să gândească precum un rob. Deşi fusese eliberat de datorie, în lăuntrul său trăia încă în panică, în frică și în obsesia pierderii. Și această teamă o varsă asupra celui mai slab. Cât de des se întâmplă aceasta și între noi! Omul umilit la serviciu vine acasă și ridică glasul la copii. Cel apăsat de datorii devine irascibil cu soția. Cel care poartă o traumă veche răspunde disproporționat unei greșeli mici. Cel care s-a simțit toată viața controlat începe, fără să-și dea seama, să-i controleze pe ceilalți. Iubiţilor, asta nu scuză răul, dar ne obligă să căutăm și rădăcina lui.

Uneori omul nu are nevoie doar să i se spună: „Nu mai fi furios!”, ci să descopere de unde vine furia. Nu doar: „Iartă!”, ci: „Ce anume din tine nu poate încă să ierte?” Aici are un rost atât de frumos lucrarea duhovnicului. Nu ca judecător rece și nici ca înlocuitor al lui Hristos, ci ca om care îl ajută pe fiul duhovnicesc să se vadă în lumina lui Dumnezeu. În scaunul Spovedaniei, omul poate veni cu o listă întreagă a greșelilor altora. Și uneori trebuie ajutat, cu blândețe, să întoarcă puțin foaia și să vadă și cealaltă coloană: cât mi s-a iertat mie? Nu pentru a-i anula durerea, ci pentru a-i reda libertatea. Sfântul Paisie Aghioritul pune întrebarea aproape identic cu Evanghelia şi zice: Tu nu vrei să te ierte Hristos? Atunci de ce nu-i ierți și tu pe ceilalți? Și trimite tocmai la disproporția dintre cei zece mii de talanți și cei o sută de dinari.

Aceasta este una dintre marile lucrări ale Spovedaniei: nu doar să primesc iertarea lui Dumnezeu, ci să las iertarea primită să-mi schimbe treptat felul în care îi privesc pe ceilalți. Pentru că Dumnezeu nu ne iartă ca să ne întoarcem acasă cu aceeași inimă. Ne iartă ca să devenim și noi oameni ai iertării. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune foarte limpede, tâlcuind tocmai această Evanghelie, că iertarea cerută de Hristos este din inimă, nu una formală, o simplă declarație, iar pentru cei care au suferit profund ea presupune o adevărată luptă interioară și ajutorul harului lui Hristos. Și aici trebuie făcută o precizare foarte importantă. A ierta din inimă nu înseamnă că rana dispare într-o secundă. Nu înseamnă că uiți instantaneu sau că numești bine ceea ce a fost rău. Și nu înseamnă că trebuie să te întorci într-o relație abuzivă și să-i dai celuilalt posibilitatea să te rănească din nou. Iertarea și reconcilierea nu sunt întotdeauna același lucru. Reconcilierea presupune doi oameni și, de multe ori, pocăință, schimbare și refacerea încrederii. Iertarea poate începe chiar și atunci când celălalt nu și-a cerut încă iertare, pentru că ea se petrece întâi între mine și Dumnezeu. Iertarea din inimă începe în clipa în care iau o hotărâre: nu voi mai folosi trecutul ca armă împotriva ta. Poate încă mă doare, poate încă plâng şi poate am nevoie de timp. Dar nu mai vreau să mă hrănesc din dorința de răzbunare. Nu mai vreau să-mi construiesc identitatea din rana pe care mi-ai făcut-o. Nu mai vreau ca tu, printr-o faptă de acum zece ani, să continui să locuiești în mintea mea și să-mi conduci viața. Aceasta este libertate.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul spune foarte pătrunzător că putem spune cu gura „te-am iertat”, dar dacă după ani întregi scoatem din nou aceeași faptă și o folosim împotriva omului, rana încă lucrează în noi. El numește aceasta lipsa iertării sincere. De aceea iertarea este uneori un proces care poate începe cu voința înainte să ajungă la simțire. Pot să spun astăzi: „Doamne, eu încă nu simt că pot să-l iubesc. Dar nu mai vreau să-l urăsc. Ajută-mă”. Și aceasta este deja rugăciune. Pot spune: „Doamne, nu pot încă să mă rog frumos pentru el. Dar măcar nu-l pedepsi pentru ceea ce mi-a făcut”. Și aceasta este deja o fisură prin care intră harul. Sfântul Paisie spune că omul care se roagă pentru iertarea greșelilor celorlalți se înrudește mult cu Dumnezeu. Ce expresie extraordinară! Adică iertarea nu este doar o metodă prin care mă simt eu mai bine, este o asemănare cu Dumnezeu. De aceea Hristos ne spune în alt loc: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Și tot de aceea Sfântul Porfirie Kavsokalivitul ne îndeamnă să nu încercăm să-i schimbăm pe ceilalți prin ceartă și moralizare, ci prin iubirea lui Hristos, spunând aşa: Când le facem morală altora, ei vor riposta; când, însă, îi iubim, vor fi mișcați.

Vedeți cât de diferită este Evanghelia de logica noastră obișnuită? Noi spunem: „Îți dau ceea ce meriți.” Hristos spune: „Dă-i ceea ce ai primit.” Noi spunem: „Să simtă și el ce am simțit eu.” Hristos spune: „Tu știi ce înseamnă să fii iertat. Fă și tu asemenea.” Noi ținem contabilitatea celor o sută de dinari. Dumnezeu ne amintește de cei zece mii de talanți. Și poate că aici se ascunde una dintre marile boli sufletești ale vremii noastre: contabilitatea obsesivă a răului. Rețelele sociale ne pot încuraja uneori să ne construim întregul discurs despre noi înșine din ceea ce ni s-a făcut. Cine m-a rănit. Cine m-a abandonat. Cine m-a invalidat. Cine nu m-a apreciat. Și toate acestea pot fi adevărate. Dar, dacă rămân ani întregi singura poveste pe care o spun despre mine, atunci rana mea începe să mă posede. Creștinismul nu spune: „N-ai fost rănit.” Spune: „Ești mai mult decât rana ta.” Hristos nu ne cere să negăm trecutul, ci să nu-i mai permitem trecutului să hotărască viitorul.

Sfântul Antonie cel Mare spunea că viața și moartea sufletului vin adesea prin aproapele. În relația cu omul se verifică ceea ce credem despre Dumnezeu. Nu este greu să spunem că Dumnezeu este milostiv. Greu este să întâlnim omul care ne-a rănit și să nu-i mai dorim răul. Și aici se vede cât de hristică este de fapt iertarea. Hristos nu ne cere ceva ce El Însuși nu a făcut. Pe Cruce, în timp ce este răstignit, spune: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Nu spune că ceea ce fac este bine. Nu spune că răstignirea este o neînțelegere. Îi iartă tocmai în mijlocul nedreptății. Asta este măsura creștină. Și este o măsură pe care singuri nu o putem atinge. De aceea iertarea adevărată nu este produsul voinței noastre psihologice, ci rodul harului. Omul își aduce voința, rana, lacrimile și neputința; Hristos aduce puterea de a trece dincolo de ele. Părintele Arsenie Papacioc avea un cuvânt pe care merită să-l ținem minte: Puțin timp, petrecut bine. Poate că uneori acest puțin timp petrecut bine înseamnă să nu mai repetăm de o sută de ori în minte aceeași ceartă. Să nu mai construim seara procesul omului care ne-a rănit. Să nu mai pregătim replica pe care i-o vom da peste trei luni. Să folosim acel timp pentru o rugăciune simplă: „Doamne, vindecă-mă de ceea ce mi-a făcut și vindecă-l și pe el de ceea ce l-a făcut să-mi facă aceasta.”

Iubiții mei, Evanghelia se termină însă cu un cuvânt greu. Celelalte slugi văd cruzimea datornicului, se întristează și spun stăpânului. Iar stăpânul îl cheamă și îi spune: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și îl dă pe mâna chinuitorilor. Nu trebuie să diluăm acest cuvânt. Mai întâi el are greutatea lui eshatologică sau finală: Hristos ne avertizează că refuzul încăpățânat al milei este incompatibil cu Împărăția milei. Dumnezeu nu ne cheamă să admirăm iertarea Lui, ci să intrăm în ea și să o trăim. Dar există și un început al acestor chinuri încă de aici. Omul care nu iartă poate ajunge să poarte zi și noapte în el conversații cu oameni care nici măcar nu sunt de față. Repetă scena, reface procesul apoi se culcă cu adversarul în minte și se trezește cu el. Furia menținută poate întreține tensiunea, neliniștea, insomnia și izolarea. Nu pentru că orice anxietate sau boală ar proveni din neiertare – ar fi nedrept și fals să spunem aceasta – ci pentru că resentimentul permanent consumă sufletul. Este o formă de robie. Crezi că îl pedepsești pe celălalt, dar cheia închisorii este la el, iar tu stai înăuntru. De aceea iertarea nu este un cadou pe care îl fac numai celui care m-a rănit. Este și ieșirea mea din închisoare.

Și, fiindcă ne-am obișnuit ca în fiecare Duminică să luăm cu noi ceva foarte concret, aș numi tema acestei săptămâni „Exercițiul celor două datorii”. În fiecare seară, până data viitoare, înainte de rugăciune, să ne gândim la două lucruri. Mai întâi: ce mi-a iertat Dumnezeu mie? Nu în general. Concret. Un păcat, o cădere, o perioadă în care am fost departe de El. Un om pe care l-am rănit. O patimă din care m-a ridicat. Și să spunem: „Doamne, îți mulțumesc că nu m-ai redus la ceea ce am făcut.” Apoi să ne întrebăm: ce sută de dinari țin eu acum strânsă în pumn? Ce om continui să judec? Ce cuvânt repet în minte? Ce rană folosesc încă drept justificare ca să fiu rece, răzbunător sau nemilos? Și să nu ne forțăm să spunem mincinos: „Gata, nu mă mai doare.” Să spunem adevărul: „Doamne, mă doare încă. Dar nu vreau să urăsc. Eu nu pot încă să iert cum ierți Tu; învață-mă.” Și apoi să rostim rar cuvintele pe care le spunem atât de des încât riscăm să nu le mai auzim: Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Fraților, acesta este cutremurul acestei rugăciuni: Îi cerem lui Dumnezeu să folosească față de noi măsura pe care noi o folosim față de ceilalți. De aceea, poate că astăzi nu trebuie să plecăm de la biserică întrebându-ne doar: „Cine trebuie să mă ierte?” Ci mai ales: „Pe cine țin eu încă de gât pentru o sută de dinari, după ce Hristos mi-a șters cei zece mii de talanți datorie?” Și dacă descoperim un nume, să nu ne speriem. Tocmai acolo începe lucrarea. Să-l ducem la Spovedanie. Să-l ducem la rugăciune. Să-l punem înaintea Crucii. Pentru că iertarea nu înseamnă că răul n-a existat. Înseamnă că nu-i mai dau răului dreptul să producă încă un rău prin mine. Și poate că aceasta este cea mai frumoasă punte spre Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu pe care o cinstim astăzi. Ea nu ne vorbește prin teorii despre suferință. Viața ei ne arată că durerea poate fi uriașă fără ca omul să devină ură; că pierderea poate fi cumplită fără să stingă credința; că istoria ne poate lua aproape totul și, totuși, să nu ne poată lua pe Hristos. Iar dacă Îl păstrăm pe Hristos, rămâne posibilă și iertarea. Nu ieftină. Nu sentimentală. Nu formală. Ci iertarea care trece prin Cruce și ajunge la Înviere. Pentru că ultimul cuvânt al creștinului nu este: „Mi-ai greșit.” Ultimul cuvânt este cuvântul pe care el însuși nădăjduiește să-l audă într-o zi de la Hristos: „Te iert.” Și fericit este omul care, trăind din această iertare, învață să o lase să curgă și spre ceilalți. Pentru că atunci mila lui Dumnezeu nu se mai oprește la el, ci trece prin el și începe să schimbe lumea, spre slava Preasfintei Treimi şi pentru a noastră mântuire. Amin.

Protos. Luca Nicolcea