Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pregătește pentru una dintre marile sărbători ale Bisericii așezându-ne înainte nu Crucea ca obiect, nu Crucea ca simbol exterior al creștinismului, ci taina Crucii ca mod în care Dumnezeu transformă moartea în viață, suferința în drum, căderea în ridicare și ceea ce pare sfârșit într-un nou început. Evanghelia ne poartă în noaptea în care Nicodim, fariseu, fruntaș al iudeilor și cunoscător al Scripturilor, vine la Hristos, poate încă fără curajul unei mărturisiri publice. Mântuitorul nu-l mustră pentru teamă, ci îl primește așa cum poate el să vină și îl conduce de la întuneric spre lumină. Tocmai pentru că Nicodim cunoștea Legea, Hristos îi amintește episodul din Cartea Numerilor în care israeliții, mușcați de șerpii veninoși, erau vindecați dacă priveau spre șarpele de aramă înălțat de Moise: După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului.

Dar aș vrea să observăm astăzi un lucru foarte simplu: omul mușcat de șarpe trebuia să-și ridice privirea. Când te doare ceva, primul impuls este să privești rana. Când cineva te-a nedreptățit, te gândești la nedreptate. Când ai pierdut pe cineva, vezi golul rămas. Când ai primit un diagnostic, mintea se întoarce mereu la boală. Când cineva te-a rănit, repeți în minte cuvintele lui. Când un plan s-a năruit, privești ceea ce ai pierdut. Și este omenesc. Durerea ne concentrează asupra rănii. Dar Dumnezeu le spune israeliților: ridicați ochii! Nu: „Prefaceți-vă că nu v-a mușcat șarpele”. Nu: „Spuneți că nu vă doare”. Nu: „Ignorați rana”. Ci: nu lăsați rana să devină singurul lucru pe care îl mai vedeți. Și poate că acesta este unul dintre primele înțelesuri pe care Sfânta Cruce ni le oferă omului de astăzi: durerea ne obligă să privim rana; credința ne învață să ridicăm ochii de la rană spre Hristos. Există momente în viață în care nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat. Putem schimba ceea ce facem de acum înainte, putem cere ajutor, putem merge la medic, putem repara ceea ce este de reparat, putem cere iertare, putem lupta împotriva unei nedreptăți, putem ieși dintr-o situație care ne distruge. Creștinismul nu este pasivitate și nici resemnare bolnăvicioasă. Dar, după ce am făcut tot ceea ce ține de noi, rămân uneori lucruri pe care nu le putem controla.

Omul contemporan este educat să controleze. Controlăm temperatura camerei, traseul până la destinație, banii din cont, agenda, somnul, performanța, până și imaginea pe care o arătăm celorlalți și, încet-încet, apare iluzia că o viață bună este o viață în care totul se desfășoară după plan. Numai că viața refuză uneori planurile noastre: apare o boală, pleacă un om, un copil alege altfel decât am sperat, cineva ne trădează, îmbătrânim sau răspunsul lui Dumnezeu nu vine când și cum îl așteptam. Și atunci începe una dintre cele mai grele lecții ale Crucii: ce fac cu ceea ce nu pot schimba? Părintele Arsenie Papacioc avea un cuvânt extraordinar prin simplitatea lui: Cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine! Asta-i crucea! Dar trebuie să înțelegem bine acest cuvânt. Nu înseamnă să rămâi într-un rău din care poți și trebuie să ieși, să numești abuzul „cruce”, să refuzi tratamentul unei boli sau să tolerezi o nedreptate care poate fi îndreptată. Crucea începe acolo unde, după ce ai făcut responsabil ceea ce ținea de tine, rămâne ceva ce nu mai poți schimba și trebuie să alegi ce fel de om vei deveni purtând acel lucru. Pentru că nu orice suferință ne face mai buni. Ea poate să-l adâncească pe om, dar îl poate și înrăi; poate naște compasiune, dar și resentiment. Nu durerea în sine mântuiește. Hristos mântuiește, iar crucea noastră devine mântuitoare atunci când este unită cu Crucea Lui.

Părintele Emilianos Simonopetritul ne îndeamnă ca, atunci când crucea ni se pare grea, să nu fugim imediat din locul încercării, pentru că după furtună putem dobândi o cunoaștere mai adâncă a propriei neputințe și a iubirii lui Dumnezeu; iar Sfântul Paisie spune că „Crucea încercărilor este scară către cer” și că încercările ne descoperă ceea ce suntem. Când totul merge bine, putem crede despre noi că avem credință, răbdare și smerenie; abia când apare un „nu”, o nedreptate, o boală sau o nereușită se vede ceea ce purtam ascuns înăuntru. Crucea nu inventează ceea ce găsește în noi, ci descoperă, nu pentru a ne rușina, ci pentru a ne vindeca. Iar când văd câtă nerăbdare, teamă sau nevoie de control există în mine, pocăința nu mă lasă să spun „nu mai există speranță”, ci: „Doamne, acum văd. Vindecă în mine ceea ce singur nu pot vindeca.

Și Mântuitorul continuă convorbirea cu Nicodim cu unul dintre cele mai iubite versete ale întregii Scripturi: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Aici ni se descoperă adevăratul înțeles al Crucii. Crucea nu este explicația lui Dumnezeu pentru suferință. Crucea este intrarea lui Dumnezeu în suferința omului. Dumnezeu nu ne privește durerea de la distanță și nu ne trimite o teorie despre motivul pentru care suferim. Fiul lui Dumnezeu intră El Însuși în condiția noastră, cunoaște oboseala, foamea, lacrimile, trădarea, nedreptatea, singurătatea, batjocura și moartea. Dumnezeul nostru are răni. De aceea creștinul poate plânge, dar nu plânge singur. Poate fi rănit, dar nu este abandonat. Poate să nu înțeleagă ce i se întâmplă și totuși să spună: „Doamne, nu înțeleg, dar rămân cu Tine”. Uneori ne uităm atât de mult la crucea noastră încât nu-L mai vedem pe Cel răstignit pe Cruce. Și atunci crucea devine numai greutate, numai nedreptate, numai povară. Sfântul Paisie ne amintește că Hristos este Cel Care ridică greutatea crucilor noastre și ne dă mângâierea necesară pentru a le purta. Creștinismul nu ne cere să iubim suferința. Ne cere să-L iubim pe Hristos și să nu-L părăsim atunci când drumul împreună cu El trece și prin suferință. De aceea Crucea este atât de prezentă în viața Bisericii. O așezăm pe biserici, o purtăm la piept, o avem în case, o sărutăm, ne însemnăm cu ea la rugăciune, înainte de masă, la plecarea la drum, înaintea unei lucrări, în primejdie, în bucurie și în necaz.

Dar tocmai pentru că este un semn atât de sfânt, să învățăm să ne facem Crucea cum trebuie. Uneori ne însemnăm în grabă de multe ori, cu o mișcare abia schițată, fără să mai știm nici noi dacă ne-am făcut Cruce sau numai am mișcat mâna. Mai ales când intrăm în biserică, când trecem prin fața unei icoane sau când auzim numele unui sfânt, putem ajunge să repetăm gestul mecanic, foarte repede, de multe ori. Fraților, Crucea nu este tic religios și nici gest magic. Puterea ei nu crește cu viteza și nici cu numărul repetărilor.  Mai bine să fac o singură Cruce cu luare-aminte decât zece în grabă, fără ca mintea să participe la ceea ce face trupul. Împreunăm cele trei degete în mărturisirea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar celelalte două ne amintesc de cele două firi ale Mântuitorului, dumnezeiască și omenească; atingem fruntea, apoi coborâm mâna la piept, după care atingem umărul drept și umărul stâng. O Cruce întreagă, largă, liniștită și conștientă, amintindu-ne şi cuvântul Părintelui Arsenie despre însemnarea cu Sfânta Cruce: Toată înălţimea, toată lungimea şi toată adâncimea. Și mi-ar plăcea să ne gândim că, atunci când facem aceasta, spunem cu trupul ceea ce credem cu sufletul. Când ating fruntea: Doamne, luminează mintea mea. Când cobor mâna: Doamne, curățește inima mea și doririle mele. Când ating umerii: Doamne, binecuvântează puterea mea, lucrarea mea, tot ceea ce port și tot ceea ce fac. Însemnându-ne astfel, așezăm întreaga persoană sub semnul Crucii: mintea, inima și puterea noastră de a lucra. Iar Sfântul Apostol Pavel vorbește despre lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunoștință (Efeseni 3, 18-19). Parcă însăși Crucea desenează înaintea noastră această iubire care cuprinde toate dimensiunile existenței. De aceea, atunci când îmi fac Crucea, nu desenez pur și simplu două linii pe trup. Îmi așez întreaga ființă în geometria iubirii răstignite a lui Hristos.

Și mai este ceva. Însemnându-mă cu Sfânta Cruce, mărturisesc că nu-mi mai aparțin numai mie. Sfântul Apostol Pavel spune: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2, 20). Fruntea mea este a Lui. Inima mea este a Lui. Mâinile mele sunt ale Lui. Trupul meu este templu al Duhului Sfânt. De aceea Crucea făcută pe trup trebuie continuată printr-o viață care nu contrazice Crucea. Ce folos să-mi fac Cruce cu mâna și apoi cu aceeași mână să lovesc? Ce folos să pecetluiesc fruntea și apoi să-mi hrănesc mintea cu ură? Ce folos să ating pieptul și să păstrez în inimă ani întregi resentimentul? Semnul Crucii cere și o viață în formă de cruce: verticală către Dumnezeu și deschisă, pe orizontală, către aproapele. Aici Crucea ne vindecă și de obsesia controlului. Controlul spune: „Trebuie să rezolv tot”. Crucea spune: „Voi face tot ceea ce depinde de mine și voi încredința lui Dumnezeu ceea ce nu mai depinde de mine.” Controlul spune: „Dacă lucrurile nu ies așa cum am hotărât eu, am pierdut”. Crucea spune: „Nu toate lucrurile vor ieși după voia mea, dar nimic din ceea ce trăiesc împreună cu Hristos nu este lipsit de sens”. Controlul întreabă obsesiv: „Ce se va întâmpla?” Credința întreabă: „Cu Cine voi trece prin ceea ce se va întâmpla?”

Aceasta este o schimbare uriașă. Pentru că pacea nu vine întotdeauna atunci când primim garanția că nu ni se va întâmpla nimic rău. O asemenea garanție nu ne-a dat-o Hristos niciodată. El ne-a dat altceva: garanția că nu vom fi singuri: Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20). De aceea, poate că maturitatea duhovnicească nu înseamnă să ajung într-un punct în care nimic nu mă mai tulbură, ci să ajung în punctul în care ceea ce mă tulbură nu mă mai desparte de Dumnezeu. Să pot plânge și să mă rog. Să pot fi rănit și să nu urăsc. Să pot pierde și să nu-mi pierd nădejdea. Să nu înțeleg și totuși să rămân. Să nu pot controla și totuși să mă încred. Hristos Însuși ne-a arătat aceasta pe Cruce. Ultimul Său cuvânt nu este unul al controlului, ci al încredințării: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu (Luca 23, 46). Iată adevărata libertate. Nu să controlezi totul, ci să nu fii distrus sufletește de ceea ce nu poți controla. Nu să trăiești fără cruce, ci să nu lași crucea să te despartă de Hristos. Nu să nu fii niciodată rănit, ci să nu lași rana să hotărască cine vei deveni.

Iubiții mei, Crucea nu ne promite o viață în care nu vom mai fi mușcați de șerpi. Crucea face altceva: ne ridică privirea. De la rană către Hristos. De la frică spre încredere. De la obsesia controlului spre încredințare. De la „De ce mi se întâmplă mie?” spre „Doamne, cum pot trece prin aceasta împreună cu Tine?”. De la moarte către Înviere. Creștinul nu poartă Crucea pentru că iubește suferința, ci pentru că știe unde duce Crucea. Dincolo de ea nu este absurdul, nu este golul și nu este moartea. Dincolo de Cruce este Hristos Cel înviat. De aceea să ne facem Crucea fără grabă, să o purtăm fără deznădejde și să o cinstim fără teamă, pentru că semnul pe care îl așezăm pe trupul nostru este mărturisirea că viața noastră, cu tot ceea ce putem schimba și cu tot ceea ce nu mai putem schimba, nu aparține durerii, nu aparține fricii și nu aparține morții. Aparține lui Hristos. Și dacă aparține lui Hristos, atunci nici crucea noastră nu mai este ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt este Învierea.

Și pentru că Evanghelia nu trebuie doar ascultată, ci lucrată, vă las pentru săptămâna aceasta o temă foarte simplă: „O Cruce și un lucru pe care nu-l mai pot controla.” În fiecare dimineață, înainte de a lua telefonul, să ne facem o singură Sfântă Cruce, rar, deplin și conștient, spunând: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Să nu alergăm. Să știm ce facem. Pentru câteva secunde, mintea, trupul și inima să spună același lucru: „Doamne, ziua aceasta este a Ta și eu sunt al Tău.” Iar seara să alegem lucrul care ne-a tulburat cel mai mult și să ne punem două întrebări: „Ce depinde de mine?” și „Ce nu mai depinde de mine?” Pentru ceea ce depinde de mine, să fac ceva concret: să cer iertare, să repar, să cer ajutor, să muncesc sau să iau hotărârea pe care am tot amânat-o. Credința nu este scuză pentru pasivitate. Dar ceea ce nu mai depinde de mine să nu mai încerc să controlez prin neliniște și să-l așez înaintea Crucii: „Doamne, aceasta nu mai este în puterea mea. Nu vreau nici să fug de ea, nici să mă otrăvesc din cauza ei. O așez sub Crucea Ta. Arată-mi cum s-o port fără să-mi pierd pacea, credința și iubirea”. Și să facem aceasta în fiecare zi a săptămânii care vine: o Cruce făcută cu luare-aminte și un lucru pe care încetăm să-l mai controlăm prin neliniște și învățăm să-l încredințăm lui Hristos. Poate că nu se va schimba îndată ceea ce purtăm, dar, purtându-l împreună cu El, putem începe să ne schimbăm noi. Și aceasta este deja începutul biruinței Crucii în viața noastră, spre a noastră mântuire. Amin.

Protos. Luca Nicolcea