Singurătatea pe care o purtăm: pragul dintre teamă și comuniune
Duminica aceasta, a şaptea după Sfintele Paşti, este una de o profunzime cutremurătoare. Biserica ne aşază înainte rugăciunea arhierească a lui Hristos, cea mai înaltă şi mai tainică rugăciune din întreaga Evanghelie, iar în acelaşi timp îi pomeneşte pe cei 318 Sfinţi de Dumnezeu purtători Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, acei oameni răniţi de prigoane, mutilaţi de chinuri, dar plini de lumină şi adevăr. Şi iată că, în anul acesta, trăim şi o mare binecuvântare istorică prin proclamarea locală a Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iaşi, o femeie care a ales să rămână credincioasă lui Hristos într-o lume care cerea compromis, o inimă care a înţeles că sfinţenia nu este o poveste pentru trecut, ci o chemare vie pentru fiecare om.
continuareSetea pe care o ascundem: pragul dintre neliniște și Dumnezeu
Sfânta Evanghelie a acestei Duminici, a cincea după Sfintele Paşti, ne aşază înainte una dintre cele mai delicate, mai profunde şi mai vindecătoare întâlniri din întreaga Scriptură: întâlnirea dintre Hristos şi femeia samarineancă. Iar această întâlnire nu este doar o discuţie despre apă. Nu este doar un dialog între un iudeu şi o femeie din Samaria. Este, de fapt, întâlnirea dintre Dumnezeu şi sufletul omului însetat. Întâlnirea dintre iubirea dumnezeiască şi inima omului rănit, obosit, căutător, tulburat şi singur.
continuareIubirea care rămâne: pragul dintre mormânt și Înviere
Am pășit deja în a treia Duminică după Paști. Nu mai suntem la începutul bucuriei, ci în adâncirea ei. Primele două Duminici au fost ca o revărsare de lumină, şi anume: Învierea și întâlnirea cu Toma cel numit Geamănul. Acum, Biserica ne așază într-un loc mai tainic, şi anume între mormânt și Înviere, între durere și biruință, între ceea ce pare sfârșit și ceea ce, de fapt, este început.
continuareCrucea pe care o ocolim: pragul dintre viață și mântuire
Ne apropiem cu paşi repezi de Săptămâna Pătimirilor. Evanghelia acestei duminici ne pune înainte un paradox dureros şi adevărat: Hristos vorbeşte despre Cruce, iar ucenicii visează la slavă. Iată, ne suim la Ierusalim… (Marcu 10, 33), spune Domnul, vestindu-Şi Pătimirile, iar imediat după aceea, fiii lui Zevedeu cer locuri de cinste. Aceasta este, de fapt, drama omului dintotdeauna: Dumnezeu ne vorbeşte despre jertfă, iar noi Îi răspundem cu dorinţe de întâietate. Este o ruptură lăuntrică, o fisură fină, dar adâncă, între glasul lui Dumnezeu şi glasul inimii noastre. Dumnezeu ne cheamă la coborâre, iar noi vrem urcare; El ne arată calea crucii, iar noi căutăm scurtătura slavei. În timp ce Hristos Se pregăteşte să Se dea pe Sine, omul se pregăteşte să se afirme pe sine. În timp ce Domnul vorbeşte despre a pătimi, noi ne gândim cum să ne fie mai bine, mai uşor, mai onorabil.
continuare