Crucea pe care n-o alegem: pragul dintre control și încredințare
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pregătește pentru una dintre marile sărbători ale Bisericii așezându-ne înainte nu Crucea ca obiect, nu Crucea ca simbol exterior al creștinismului, ci taina Crucii ca mod în care Dumnezeu transformă moartea în viață, suferința în drum, căderea în ridicare și ceea ce pare sfârșit într-un nou început. Evanghelia ne poartă în noaptea în care Nicodim, fariseu, fruntaș al iudeilor și cunoscător al Scripturilor, vine la Hristos, poate încă fără curajul unei mărturisiri publice. Mântuitorul nu-l mustră pentru teamă, ci îl primește așa cum poate el să vină și îl conduce de la întuneric spre lumină. Tocmai pentru că Nicodim cunoștea Legea, Hristos îi amintește episodul din Cartea Numerilor în care israeliții, mușcați de șerpii veninoși, erau vindecați dacă priveau spre șarpele de aramă înălțat de Moise: După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului.
Citeşte mai multUrgențele care ne fură viața: pragul dintre ocupație și comuniune
Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre cele mai frumoase și, în același timp, dintre cele mai tulburătoare imagini prin care Mântuitorul vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu: imaginea unei nunți. Un împărat pregătește nunta fiului său, trimite slujitorii să-i cheme pe cei poftiți, toate sunt gata, masa este întinsă, bucuria îi așteaptă, dar se întâmplă ceva greu de înțeles: cei chemați nu vor să vină. Pilda aceasta este rostită de Mântuitorul la Ierusalim, în zilele premergătoare Pătimirilor Sale, după Intrarea Sa în cetate și curățirea Templului, în acel dialog tensionat cu arhiereii și bătrânii poporului care Îl întreabă cu ce putere face toate acestea. Ea vine imediat după pilda celor doi fii și după pilda lucrătorilor celor răi, pe care am ascultat-o duminica trecută, și continuă același ultim și dureros apel al lui Dumnezeu către cei care primiseră făgăduința: Fiul a venit, Împărăția s-a apropiat, nunta este pregătită; nu mai rămâne decât răspunsul omului.
Citeşte mai multVia pe care ne-o însușim: pragul dintre voia proprie și libertate
Pilda pe care am auzit-o astăzi nu este rostită într-un moment oarecare al propovăduirii Mântuitorului, ci în ultimele zile ale vieții Sale pământești, după intrarea în Ierusalim și după curățirea Templului. Atmosfera era deja încărcată. Arhiereii și bătrânii poporului Îl întreabă pe Hristos cu ce putere face toate acestea și cine I-a dat această autoritate, iar Domnul, în loc să le ofere un răspuns teoretic, le pune înainte o oglindă. Pilda lucrătorilor celor răi este rostită în primul rând către conducătorii religioși ai lui Israel, care cunoșteau Legea, prorocii și făgăduințele, dar ajunseseră să se poarte față de via lui Dumnezeu ca niște proprietari, nu ca niște slujitori. De aceea, când Mântuitorul vorbește despre stăpânul viei, despre slujitorii bătuți și uciși și, la urmă, despre fiul scos afară din vie și omorât, cei care Îl ascultau înțelegeau foarte bine aluzia: Dumnezeu trimisese prorocii, iar acum Îl trimitea pe Fiul Său. Pilda era, așadar, și o chemare la pocăință, și o profeție despre ceea ce avea să se întâmple peste numai câteva zile, când Hristos avea să fie scos în afara cetății și răstignit.
Citeşte mai multRănile pe care le păstrăm: pragul dintre resentiment și iertare
Înainte de a ne opri asupra Evangheliei acestei Duminici, se cuvine să ne îndreptăm pentru câteva clipe gândul către un eveniment cu adevărat istoric pentru Biserica noastră. Astăzi, la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București, loc atât de strâns legat de familia Brâncovenilor, are loc proclamarea locală a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu. Soție a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și mamă a unsprezece copii, ea a cunoscut o suferință pe care cu greu o putem măsura: la Constantinopol, în anul 1714, și-a văzut soțul și cei patru fii primind moarte mucenicească pentru Hristos, iar apoi a cunoscut robia, exilul și nesiguranța. Și totuși, nu și-a pierdut credința, demnitatea și rostul. S-a întors în țară, a purtat mai departe memoria familiei sale și s-a îngrijit ca trupul soțului ei martir să fie adus acasă. Nu avem nevoie să-i atribuim cuvinte pe care istoria nu ni le-a păstrat. Este suficientă viața ei. Pentru că există oameni cărora suferința le poate deveni izvor de ură, și există oameni care trec prin foc fără să lase focul să le ardă inima. Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu ne arată că omul poate purta o rană uriașă fără să îngăduie rănii să-i devină identitate. Și poate că tocmai de aceea pomenirea ei ne pregătește atât de frumos pentru cuvântul Evangheliei de astăzi, care nu vorbește despre oameni cărora nu li s-a greșit, ci despre ce facem după ce ni s-a greșit.
Citeşte mai mult