Evanghelia acestei Duminici ne aşază înainte una dintre cele mai impresionante întâlniri ale Mântuitorului Hristos cu omul aflat în cea mai profundă suferinţă. După ce linişteşte furtuna pe mare, Hristos trece în ţinutul Gadarei şi este întâmpinat nu de oameni care Îl aşteptau cu flori sau cu bucurie, ci de doi demonizaţi care locuiau în morminte. Este un tablou cutremurător. Doi oameni care nu mai aveau familie, nu mai aveau casă, nu mai aveau linişte, nu mai aveau libertate şi nici măcar numele lor nu mai conta. Evanghelia nu ne spune nici măcar cine erau înainte de această tragedie. Nu le ştim nici ocupaţia, nici neamul sau vârsta lor. Tot ceea ce îi defineşte acum este suferinţa lor.

          Şi poate că tocmai aici începe vestea cea bună a Evangheliei de astăzi. Hristos nu ocoleşte locul durerii. El trece marea special pentru doi oameni pe care toţi ceilalţi îi abandonaseră. Lumea îi evita, dar Hristos îi caută. Oamenii îi legaseră cu lanţuri, Hristos vine să le redea libertatea. Comunitatea îi alungase dintre cei vii, Hristos îi readuce la viaţă. Câtă nădejde se ascunde în acest gest! Pentru că Evanghelia ne spune că nu există om atât de căzut încât Dumnezeu să înceteze să-l caute şi nici întuneric atât de adânc încât lumina lui Hristos să nu poată pătrunde în el. Şi, dacă privim însă mai atent, observăm că Evanghelia nu vorbeşte doar despre doi oameni de acum două mii de ani. Ea vorbeşte despre fiecare dintre noi. Mormintele în care locuiau demonizaţii nu sunt doar nişte peşteri săpate în piatră. Ele sunt imaginea tuturor locurilor în care omul ajunge să trăiască fără viaţă. Există oameni care merg, vorbesc, muncesc, zâmbesc, dar înlăuntrul lor locuiesc de ani întregi într-un mormânt. Mormântul furiei pe care nu o pot stăpâni. Mormântul invidiei care le otrăveşte fiecare bucurie. Mormântul anxietăţii care îi face să privească viitorul numai cu teamă. Mormântul singurătăţii în care nu mai au curajul să lase pe cineva să se apropie de sufletul lor. Mormântul unei dependenţe despre care cred că nu mai poate fi biruită. Şi poate cel mai dureros dintre toate este mormântul înstrăinării de Dumnezeu, când omul ajunge să creadă că poate trăi fără Izvorul vieţii.

Nu este întâmplător faptul că demonizaţii locuiau printre morminte. Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici imaginea sufletului despărţit de adevărata viaţă, iar Sfântul Nicolae Velimirovici spune că omul fără Dumnezeu începe încet să semene cu locul în care îşi petrece viaţa. Dacă trăieşte numai între lucruri trecătoare, inima lui se umple de stricăciunea lor. Dacă trăieşte în comuniune cu Dumnezeu, începe să poarte în el mireasma veşniciei. Şi nu putem să nu observăm că una dintre marile tragedii ale lumii de astăzi este tocmai această înstrăinare. Ne înstrăinăm de Dumnezeu, de familie, de neam, de tradiţiile care ne-au format, de limba în care ne rugăm şi de valorile care au ţinut împreună generaţii întregi. Omul contemporan ştie tot mai multe despre lumea întreagă şi tot mai puţin despre propria sa rădăcină. Uită cine este, de unde vine şi încotro merge. Iar când omul îşi pierde apartenenţa, îşi pierde treptat şi identitatea. De aceea vedem astăzi atât de multă dezorientare, atâta nelinişte şi atâtea încercări disperate de a umple golul sufletesc cu lucruri care nu pot hrăni inima. Sfântul Antonie cel Mare spunea că omul care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte mai uşor pe Dumnezeu. Dar cum să te mai cunoşti pe tine însuţi când zgomotul lumii nu-ţi mai lasă nici măcar câteva clipe de linişte? Când fiecare moment este umplut de ecrane, de notificări, de grabă şi de preocupări fără sfârşit? De aceea, una dintre cele mai grele nevoinţe ale vremurilor noastre nu mai este doar postul de hrană, ci postul de zgomot. Omul fuge permanent de întâlnirea cu sine, pentru că se teme de ceea ce ar putea descoperi în adâncul inimii sale.

Evanghelia ne mai spune ceva extraordinar. Cei doi oameni nu mai puteau fi stăpâniţi de nimeni. Erau legaţi în lanţuri şi le rupeau. Cât de actuală este această imagine! Astăzi omul vorbeşte foarte mult despre libertate, dar rareori despre robie. Şi totuşi există robii care nu se văd. Sunt oameni robi ai alcoolului, ai drogurilor, ai pornografiei, ai jocurilor de noroc, ai mâniei, ai orgoliului, ai judecării aproapelui, ai propriei imagini, ai telefonului mobil sau ai unei tristeţi pe care au ajuns să o considere firească. La început omul crede că stăpâneşte păcatul. După un timp, păcatul începe să-l stăpânească pe om. Sfântul Paisie Aghioritul avertiza atât de simplu: Să nu dăm drepturi diavolului. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că orice păcat repetat devine obicei, orice obicei devine lanţ, iar orice lanţ ajunge, dacă nu este rupt prin pocăinţă, să răpească libertatea inimii. Omul nu mai face răul pentru că vrea, ci pentru că simte că nu mai poate altfel. Şi aici apare una dintre cele mai mari iluzii ale omului modern: aceea că se poate vindeca singur. Că este suficientă voinţa, că este suficientă ambiţia sau că este suficientă psihologia, dar fără Dumnezeu. Desigur, omul trebuie să lupte, trebuie să-şi asume responsabilitatea şi să folosească toate mijloacele bune pe care Dumnezeu i le pune la îndemână. Dar Evanghelia de astăzi ne arată limpede că există răni pe care omul nu le poate vindeca singur. Există lanţuri pe care nu le poate rupe doar prin puterea voinţei. De aceea Hristos nu vine doar să dea un sfat, ci vine să dăruiască o putere nouă, puterea harului. Sfântul Isaac Sirul spune că nu există păcat pe care pocăinţa să nu-l poată birui. Iar aceasta este una dintre cele mai mari speranţe ale creştinului. Dumnezeu nu Se apropie de noi pentru a ne umili, ci pentru a ne ridica. El nu caută oameni perfecţi, ci oameni care au curajul să-I deschidă uşa inimii.

De aceea, cea mai mare minune din Evanghelia de astăzi nu este plecarea demonilor în turma de porci. Cea mai mare minune este că doi oameni îşi recapătă chipul. Hristos nu le spune: „Vedeţi ce aţi făcut? Vedeţi unde aţi ajuns?” Nu îi ceartă, nu îi umileşte şi nu îi face de ruşine înaintea mulţimii. El îi vindecă şi îi reaşază în demnitatea lor. Le redă libertatea şi, odată cu ea, posibilitatea unei vieţi noi. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul avea un cuvânt extraordinar: Nu lupta direct cu întunericul. Deschide fereastra şi va intra lumina. Exact aceasta face Hristos. El nu dialoghează cu întunericul omului, ci aduce lumina prezenţei Sale. Pentru că lumina nu se luptă cu întunericul, ci îl risipeşte. Acesta este şi sensul profund al Tainei Spovedaniei. Spovedania nu este un tribunal în care Dumnezeu aşteaptă să ne condamne. Este întâlnirea dintre omul rănit şi Medicul sufletelor care e Hristos. Este locul unde lanţurile încep să cadă, iar mormântul începe să se deschidă. Este locul unde omul încetează să mai fie definit de căderea sa şi începe din nou să fie definit de iubirea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc spunea că Dumnezeu nu oboseşte să ierte, ci omul oboseşte să mai creadă că poate fi iertat. Şi tocmai aici trebuie să redescoperim frumuseţea pocăinţei: nu ca pe o umilire, ci ca pe o restaurare a libertăţii.

          Şi poate că aici se vede cel mai bine diferenţa dintre logica lui Dumnezeu şi logica lumii. În timp ce Hristos priveşte doi oameni sfâşiaţi de suferinţă şi Se opreşte asupra lor, locuitorii Gadarei privesc mai întâi turma de porci pierdută în mare. Evanghelia spune că, văzând cele întâmplate, au ieşit înaintea lui Iisus şi L-au rugat să plece din hotarele lor. Ce paradox dureros! În loc să-I mulţumească pentru doi oameni redaţi vieţii, Îl alungă pentru o pagubă materială. Un suflet vindecat valorează, în ochii lor, mai puţin decât o avere. Nu este aceasta şi drama lumii de astăzi? De câte ori nu riscăm să preţuim mai mult lucrurile decât oamenii? Ne tulburăm dacă se zgârie maşina, dacă scade contul din bancă, dacă pierdem un contract sau o investiţie, dar rămânem aproape nepăsători când lângă noi cineva se prăbuşeşte sufleteşte. Investim enorm în confortul nostru şi atât de puţin în vindecarea relaţiilor noastre. Uneori vedem mai repede un obiect stricat decât un om care plânge. Mai uşor observăm pierderea unui câştig decât pierderea păcii din casa noastră. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu este mai de preţ decât sufletul omului. Tot ceea ce avem este trecător. Averea rămâne aici. Funcţiile rămân aici. Casele rămân aici. Numai sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. De aceea, atunci când omul începe să pună lucrurile mai presus decât persoanele, el pierde însăşi măsura Evangheliei.

Poate că Gadara nu este atât de departe de noi pe cât credem. Gadara apare ori de câte ori interesul devine mai important decât iubirea. Ori de câte ori eficienţa valorează mai mult decât compasiunea. Ori de câte ori îl judecăm pe cel aflat în criză în loc să încercăm să-l înţelegem. Trăim într-o societate în care se vorbeşte mult despre sănătatea mintală, dar încă prea puţin despre apropierea sufletească. Sunt oameni care nu au nevoie, în primul rând, de explicaţii, ci de cineva care să stea lângă ei fără să-i condamne. Sunt oameni care nu cer soluţii complicate, ci o privire care să le spună că încă mai valorează ceva.  Hristos asta ne învaţă astăzi: să privim omul înaintea problemei lui. Demonizaţii nu sunt pentru El un caz spectaculos, ci doi fii ai Tatălui ceresc al căror chip dumnezeiesc fusese acoperit de întuneric. Şi acesta este unul dintre cele mai frumoase adevăruri ale Ortodoxiei: păcatul întunecă chipul lui Dumnezeu din om, dar nu îl poate distruge. Chipul rămâne acolo, chiar dacă este acoperit de răni, de patimi şi de suferinţă. De aceea Biserica nu încetează niciodată să creadă în posibilitatea schimbării omului.

Mitropolitul Bartolomeu Anania observa, tâlcuind minunile Mântuitorului, că Hristos nu lucrează niciodată împotriva omului, ci întotdeauna pentru restaurarea lui. El nu vine să zdrobească ceea ce a mai rămas din fiinţa noastră, ci să ridice ceea ce păcatul a dărâmat. Şi poate că aceasta este cea mai mare nevoie a lumii de astăzi: oameni care să nu-i eticheteze pe ceilalţi după căderea lor, ci să vadă în fiecare posibilitatea ridicării. Sfântul Efrem Sirul spune că Dumnezeu este asemenea unui doctor care nu se scârbeşte de rănile bolnavului, ci tocmai pentru ele se apropie. Dacă medicul ar fugi de bolnavi, nu şi-ar mai împlini chemarea. Tot aşa şi Hristos. El Se apropie tocmai de cei pe care ceilalţi îi evită. De aceea Biserica este spital duhovnicesc înainte de a fi tribunal. Aici omul nu vine pentru că este desăvârşit, ci pentru că are nevoie de vindecare. Şi poate că ar trebui să ne întrebăm fiecare: care este mormântul meu? Unde locuiesc eu fără să-mi dau seama? Este mormântul unei răni vechi pe care refuz să o iert? Este mormântul unei mândrii care nu mă lasă să cer iertare? Este mormântul unei dependenţe despre care spun mereu: „de mâine mă las”? Este mormântul unei anxietăţi care mă face să nu mai am încredere în Dumnezeu? Sau este mormântul unei singurătăţi pe care o ascund în spatele unui zâmbet? Dacă avem curajul să recunoaştem aceste morminte înaintea lui Dumnezeu, atunci am făcut deja primul pas spre vindecare. Pentru că harul începe să lucreze acolo unde încetează prefăcătoria. Diavolul iubeşte întunericul ascuns. Dumnezeu lucrează în adevărul mărturisit.

De aceea, aş vrea ca tema acestei săptămâni să se numească „Exerciţiul restabilirii legăturilor”. Mai întâi, să ieşim pentru două ore pe zi din mormântul izolării digitale. Să închidem telefonul, televizorul şi reţelele sociale. Să lăsăm tăcerea să intre din nou în casă. Să vorbim cu cei de lângă noi, să citim câteva pagini din Sfânta Scriptură sau din Psaltire şi să redescoperim că liniştea nu este un gol, ci locul în care Dumnezeu începe să vorbească inimii. În al doilea rând, să rupem un lanţul egoismului. Să oferim un ajutor concret unei persoane fără să aşteptăm răsplată. Poate fi un sprijin material, o vizită, o convorbire telefonică, o oră din timpul nostru sau un cuvânt de încurajare. Nu există gest mic atunci când este făcut din iubire. Iar în fiecare seară, înainte de culcare, să facem o scurtă cercetare a conştiinţei şi să ne întrebăm: „Astăzi unde mi-am pierdut libertatea?” A fost într-un acces de mânie? Într-o bârfă? Într-un gând obsesiv? Într-o judecată? Într-o dependenţă? Să nu ne descurajăm, ci să spunem cu smerenie: „Doamne, vino şi în acest loc al inimii mele, pentru că singur nu mă pot elibera.”

Iubiţilor, Evanghelia de astăzi nu este despre doi demonizaţi, ci despre doi oameni care au fost regăsiţi de Dumnezeu. Şi aceasta este vestea cea bună pentru fiecare dintre noi. Hristos nu Se teme de întunericul nostru. Nu Se teme de lanţurile noastre. Nu Se teme de mormintele în care am ajuns să locuim. El vine tocmai acolo unde noi credem că nu mai există speranţă, pentru că acolo unde omul vede sfârşitul, Dumnezeu vede începutul unei vieţi noi. Să-L primim, aşadar, în cetatea inimii noastre şi să nu-I spunem, asemenea gadarenilor: „Pleacă din hotarele noastre!”, ci să-I spunem cu credinţă: „Doamne, rămâi cu noi, vindecă-ne, redă-ne libertatea şi aşază-ne din nou la picioarele Tale, cu mintea luminată şi cu inima împăcată.” Atunci vom înţelege că cea mai mare minune nu este aceea că demonii au ieşit din cei doi oameni, ci că omul poate deveni din nou ceea ce l-a creat Dumnezeu să fie: liber, viu şi plin de har, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.

Ierom. Luca Nicolcea