Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre cele mai frumoase și, în același timp, dintre cele mai tulburătoare imagini prin care Mântuitorul vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu: imaginea unei nunți. Un împărat pregătește nunta fiului său, trimite slujitorii să-i cheme pe cei poftiți, toate sunt gata, masa este întinsă, bucuria îi așteaptă, dar se întâmplă ceva greu de înțeles: cei chemați nu vor să vină. Pilda aceasta este rostită de Mântuitorul la Ierusalim, în zilele premergătoare Pătimirilor Sale, după Intrarea Sa în cetate și curățirea Templului, în acel dialog tensionat cu arhiereii și bătrânii poporului care Îl întreabă cu ce putere face toate acestea. Ea vine imediat după pilda celor doi fii și după pilda lucrătorilor celor răi, pe care am ascultat-o duminica trecută, și continuă același ultim și dureros apel al lui Dumnezeu către cei care primiseră făgăduința: Fiul a venit, Împărăția s-a apropiat, nunta este pregătită; nu mai rămâne decât răspunsul omului.

Și aici trebuie să ne oprim puțin. Cei chemați nu refuză pentru că nunta ar fi săracă, pentru că Împăratul nu ar fi vrednic de cinste sau pentru că invitația nu ar fi ajuns la ei. Refuză, pur și simplu, pentru că au altceva de făcut: unul s-a dus la țarina sa, altul la neguțătoria lui (Matei 22, 5). Nu sunt lucruri rele în sine. Țarina trebuie lucrată, neguțătoria trebuie făcută, familia trebuie întreținută, profesia trebuie exercitată, casa trebuie îngrijită. Drama începe atunci când lucrurile necesare ajung să ocupe locul celor esențiale, când ceea ce trebuia să ne ajute să trăim ajunge să ne împiedice să înțelegem pentru ce trăim. Poate că tocmai de aceea Evanghelia aceasta este atât de actuală. Dacă Împăratul ar trimite astăzi invitația, probabil că foarte puțini ar spune direct: „Nu vreau să vin”. Noi am răspunde mult mai politicos: „Doamne, aș veni, dar nu acum. Am mult de lucru. Am niște probleme de rezolvat. Sunt obosit. Am rate. Am un proiect. Trebuie să mă ocup de copii. Trebuie să termin casa. Trebuie să-mi pun viața în ordine. Când se mai liniștesc lucrurile, voi avea timp și pentru Tine”. Numai că lucrurile nu se liniștesc aproape niciodată. Se termină o urgență și începe alta, rezolvăm o problemă și apar două, atingem un obiectiv și imediat ne propunem altul. Și astfel putem ajunge să ne petrecem viața întreagă pregătindu-ne să trăim, fără să mai apucăm să trăim ceea ce este cu adevărat important. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel surprinde foarte bine această boală a omului contemporan: „Urgențe! Peste tot sunt urgențe, priorități peste urgențe și urgențe peste priorități!”, îndemnându-ne ca, atunci când ne ocupăm de cele urgente, să nu le uităm pe cele esențiale. Iar Evanghelia de astăzi ne întreabă tocmai atât: care sunt esențialele vieții tale?

Pentru că putem ajunge foarte ușor robii utilului. Totul trebuie să producă ceva, să rezolve ceva, să aducă un avantaj, un câștig, un rezultat. Muncim ca să câștigăm, câștigăm ca să cumpărăm, cumpărăm ca să ne fie mai ușor, vrem să ne fie mai ușor ca să avem timp, iar când, în sfârșit, avem puțin timp, îl umplem imediat cu altceva. Și, fără să ne dăm seama, începem să măsurăm până și oamenii după utilitatea lor, iar uneori Îl așezăm și pe Dumnezeu în aceeași logică: ne rugăm când avem nevoie de ceva, venim la biserică atunci când avem o problemă, aprindem o lumânare pentru sănătate, pentru examen, pentru serviciu, pentru copil, pentru proces, pentru călătorie. Toate acestea sunt firești și Dumnezeu primește necazul nostru, dar credința nu poate rămâne numai atât. Dumnezeu nu ne cheamă la El pentru că Îl putem folosi, ci pentru că ne iubește și dorește comuniunea cu noi. De aceea Împărăția este asemănată cu o nuntă, nu cu un birou, nu cu o fabrică, nu cu o piață. La nuntă nu mergi ca să produci ceva, ci ca să fii împreună cu cineva. Nunta este comuniune, bucurie, prezență. Iar Fiul pentru Care se pregătește nunta este Hristos. Întreaga istorie a mântuirii este chemarea omului la comuniunea cu El: Gustați și vedeți că bun este Domnul (Psalmul 33, 8);  Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28); Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Observați delicatețea lui Dumnezeu: stă la ușă și bate. Nu sparge ușa.

Aceasta este măreția și, în același timp, răspunderea libertății noastre. Dumnezeu ne cheamă, ne cercetează, ne trimite oameni, cuvinte, bucurii și uneori îngăduie încercări prin care să ne trezim, dar nu transformă iubirea în constrângere. În Apocalipsă spune: de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa. Dumnezeu dorește răspunsul omului, pentru că iubirea adevărată nu poate exista fără libertate. Și aici apare una dintre cele mai mari amăgiri ale autosuficienței care spune: „Mă descurc singur”. Nu-L refuzăm neapărat pe Dumnezeu, dar Îl mutăm pentru mai târziu. Îl păstrăm într-un colț al vieții noastre la care apelăm când nu mai putem noi. Cât timp merge sănătatea, merge serviciul, merge familia, avem bani, avem planuri, Împăratul poate aștepta. Când se clatină toate acestea, începem să căutăm invitația. Numai că omul nu devine autosuficient pentru că are multe, ci devine sărac tocmai atunci când lucrurile pe care le are îl fac să creadă că nu mai are nevoie de comuniune. De aceea Domnul spune: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Nu spune să nu muncim, să nu ne îngrijim familia, să nu construim, să nu economisim sau să nu avem proiecte. Spune numai să știm care lucru vine întâi.

Părintele Emilianos Simonopetritul ne învață că toate întâmplările vieții noastre zilnice pot deveni drumuri către Împărăția lui Dumnezeu: iubirea față de soț sau soție, jertfa pentru copii, truda zilnică, osteneala, frământările și chiar lacrimile noastre. Problema nu este, așadar, că avem țarină sau neguțătorie. Problema este să nu ne ducem la țarină în locul lui Dumnezeu, ci să-L luăm pe Dumnezeu cu noi în țarină; să nu facem din profesie un rival al sufletului, ci locul în care sufletul Îl mărturisește pe Hristos; să nu facem din familie o scuză pentru lipsa vieții duhovnicești, ci mica biserică în care învățăm iubirea, răbdarea, iertarea și jertfa. Aici cred că fiecare dintre noi ar trebui să-și pună o întrebare foarte simplă: cui îi spun cel mai des „nu am timp”? Nu am timp să mă rog. Nu am timp să stau puțin cu copilul meu. Nu am timp să-mi ascult soția sau soțul. Nu am timp să-mi sun părinții. Nu am timp să merg la biserică. Nu am timp să citesc câteva pagini din Evanghelie. Nu am timp să mă spovedesc. Nu am timp să vizitez un om bolnav. Nu am timp să stau zece minute fără telefon în fața omului pe care spun că îl iubesc. Și totuși avem timp. Numai că timpul nostru arată, fără să vrem, ierarhia iubirilor noastre. Părintele Arsenie Papacioc spunea: Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Pentru că până și o clipă, dacă este trăită în prezența lui Dumnezeu, poate deveni prilej de mântuire. Și poate că nu ni se va cere socoteală numai pentru răul pe care l-am făcut, ci și pentru iubirea pe care am tot amânat-o, pentru binele despre care am spus „mâine”, pentru omul căruia i-am promis că îl vom asculta „când vom avea timp”.

Dar pilda nu se termină aici. Dacă s-ar termina cu cei care au refuzat invitația, am putea spune liniștiți: „Noi am venit. Suntem în biserică. Noi am răspuns chemării”. Și tocmai aici Evanghelia devine și mai serioasă. Împăratul trimite slujitorii la răspântiile drumurilor și îi cheamă pe toți cei pe care îi găsesc, și răi și buni, iar sala nunții se umple. Este una dintre cele mai frumoase imagini ale universalității chemării la mântuire. Dumnezeu nu cheamă numai oameni cu biografii perfecte. Nu verifică la răspântie trecutul fiecăruia înainte să-l invite. Ușa se deschide păcătosului, celui căzut, celui rătăcit, celui pe care ceilalți poate nici nu l-ar fi pus pe lista invitaților. Biserica nu este adunarea celor care n-au căzut niciodată, ci a celor care au primit chemarea de a se ridica.

Dar Împăratul intră și vede un om fără haină de nuntă şi spune: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei 22, 12). Extraordinar este că îl numește încă prietene. Dumnezeu nu încetează să iubească nici atunci când judecă. Dar iubirea Lui nu transformă adevărul în indiferență. Faptul că ai intrat nu înseamnă că nu mai contează cum trăiești. Sfinții Părinți au văzut în haina de nuntă nu o simplă podoabă morală, ci viața cea nouă pe care omul este chemat să o primească odată cu intrarea sa în comuniunea cu Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă tocmai asupra acestei răspunderi: nu este suficient să fi fost chemat și să fi intrat la ospăț; chemarea trebuie să rodească într-o viață vrednică de Cel Care ne-a chemat. Omul acela nu este osândit pentru că fusese găsit la răspântie — de acolo fuseseră adunați toți —, ci pentru că, după ce a fost primit, a voit să rămână neschimbat. Dumnezeu nu ne cere să fim fără păcat pentru a ne chema; ne cheamă tocmai ca să ne vindece. Dar, odată intrați, nu putem transforma harul într-o justificare a nepăsării. De aceea imaginea hainei ne trimite firesc la Botez. Sfântul Apostol Pavel spune: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat (Galateni 3, 27). La Botez am primit haina luminoasă, viața lui Hristos așezată în noi prin har, iar întreaga existență creștină este chemarea de a păstra și de a face lucrătoare această haină și, atunci când am întinat-o prin păcat, de a o curăți prin pocăință. Nu ni se cere să venim la Dumnezeu cu o haină pe care ne-am confecționat-o singuri din propriile virtuți. Haina este, mai întâi, darul Lui; nouă ne revine răspunderea de a o purta. Și tocmai de aceea imaginea nunții este atât de apropiată de Dumnezeiasca Euharistie. Părintele Emilianos vorbește despre Liturghie ca despre logodna noastră cu Hristos și înaintarea noastră către Nunta Împărăției: Cel în Care ne-am îmbrăcat la Botez ni Se dăruiește acum ca hrană, pentru ca haina primită atunci să devină treptat viață: gândul Lui să devină gândul nostru, iubirea Lui să se vadă în iubirea noastră, iertarea Lui în felul în care iertăm. De aceea nu putem despărți masa euharistică de viața de după Liturghie: haina cu care stăm înaintea lui Hristos se vede în felul în care ne purtăm cu omul de lângă noi.

Și poate că aici ar trebui să ne cercetăm foarte concret: cu ce haină mă prezint eu în fața oamenilor pe care îi iubesc? Cu haina răbdării sau cu haina criticismului? Cu haina jertfelniciei sau cu haina pretenției? Cu haina recunoștinței sau cu aceea a nemulțumirii permanente? Cu haina prezenței sau cu aceea a indiferenței? Pentru că putem fi impecabili cu străinii și foarte greu de suportat acasă. Putem avea răbdare cu șeful, cu colegul, cu clientul și să ne pierdem răbdarea tocmai cu omul care ne iubește. Putem răspunde imediat la un mesaj profesional, dar să amânăm zile întregi un cuvânt bun către părinți. Putem sta o oră cu ochii în telefon lângă copilul nostru și apoi să spunem că „am petrecut timp împreună”. Aceasta este una dintre formele cele mai subtile ale formalismului: să fii prezent fără să fii cu adevărat prezent. Și lucrul acesta se poate întâmpla inclusiv în relația cu Dumnezeu. Trupul este la Liturghie, dar mintea este la țarină și la neguțătorie. Buzele spun Doamne, miluiește, iar sufletul își face programul pentru după slujbă. Am intrat în sala nunții, dar încă purtăm pe noi praful tuturor drumurilor pe care mintea noastră aleargă.

Iubiţilor, la fiecare Dumnezeiască Liturghie auzim: Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă. Este, într-un fel, aceeași invitație: Veniți la nuntă! Nu venim însă pentru a bifa o obligație religioasă, ci pentru ca Hristos să înnoiască în noi haina pe care tot El ne-a dăruit-o. Venim cu mânie și trebuie să plecăm puțin mai împăcați. Venim cu judecată și trebuie să plecăm puțin mai îngăduitori. Venim risipiți și trebuie să plecăm mai adunați. Venim plini de noi înșine și trebuie să plecăm cu mai mult loc pentru celălalt. Altfel riscăm să facem din credință tocmai ceea ce Hristos ne avertizează să nu facem: formă fără transformare. Și pentru că Evanghelia aceasta nu trebuie numai ascultată, ci lucrată, vă propun ca în săptămâna care începe să facem un exercițiu foarte simplu, singuri sau, și mai bine, în familie.

Seara, înainte de culcare, să ne întrebăm: „Ce haină am purtat astăzi în fața celor dragi?” Haina jertfelniciei și a răbdării sau haina criticismului, a mândriei, a iritării și a indiferenței? Nu ce au purtat ceilalți. Nu ce a făcut soțul, soția, copilul sau colegul. Ce am purtat eu? Apoi să facem, în fiecare zi, un lucru aparent mic: să lăsăm litera „o” neterminată, cum spunem noi în mănăstire. Când un om ne vorbește, să lăsăm mesajul neterminat, filmulețul neterminat, știrea necitită și să ridicăm ochii. Să răspundem chemării aproapelui printr-o prezență conștientă. Poate că uneori invitația Împăratului vine tocmai prin glasul copilului care spune: „Tată, uite ce am făcut!”, prin soția sau soțul care spune: „Aș vrea să vorbim”, prin părintele bătrân care ne sună fără să aibă ceva important de spus, doar pentru că vrea să ne audă. Și, în sfârșit, să folosim intenționat, în fiecare zi a acestei săptămâni, trei expresii care pot țese, puțin câte puțin, haina nunții: „Iartă-mă.” „Mulțumesc.” „Cu ce te pot ajuta?” „Iartă-mă” taie din mândrie. „Mulțumesc” vindecă obișnuința de a considera totul ca fiind de la sine înțeles. „Cu ce te pot ajuta?” ne scoate din centrul propriei vieți și ne așază lângă celălalt. Nu sunt tehnici psihologice, ci forme foarte simple prin care porunca iubirii începe să capete trup. Și poate că, la sfârșitul săptămânii, nu vom fi devenit alți oameni, dar haina va începe să se schimbe. Pentru că Dumnezeu nu ne cere să ne țesem singuri veșmântul mântuirii. El ne-a îmbrăcat deja în Hristos prin Botez, ne curăță prin pocăință, ne întărește prin har și ne hrănește prin Sfânta Euharistie, iar nouă ne cere să nu trăim ca și cum n-am fi fost niciodată chemați.

Iubiții mei, tragedia celor dintâi invitați nu a fost că erau oameni răi, ci că erau prea ocupați pentru bucurie. Aveau țarină, aveau neguțătorie, aveau urgențe, aveau priorități, dar au pierdut esențialul. Iar tragedia omului fără haină nu a fost că venise de la răspântie, ci că, după ce fusese primit, a vrut să rămână neschimbat. Acestea sunt și cele două primejdii ale noastre: să nu mai ajungem la Hristos pentru că suntem prea ocupați sau să ajungem până la El, dar să nu-I îngăduim să ne schimbe. De aceea, poate că Evanghelia de astăzi poate fi strânsă într-o singură întrebare: Când Dumnezeu mă cheamă, ce Îi răspund și cu ce haină mă prezint? Toate celelalte vor rămâne într-o zi în urmă: țarina, neguțătoria, agenda, proiectele, conturile, telefoanele, urgențele pentru care ne-am consumat atâta viață. Va rămâne însă ceea ce am devenit prin ele și, mai ales, ceea ce am devenit în relația cu Dumnezeu și cu oamenii pe care ni i-a încredințat.

Să nu așteptăm, așadar, să avem timp pentru Dumnezeu. Timpul este deja darul Lui. Să nu așteptăm să dispară toate urgențele pentru a ne iubi familia. Să nu așteptăm să fim vrednici pentru a răspunde chemării, fiindcă slujitorii Împăratului ne-au găsit pe toți la câte o răspântie. Să venim așa cum suntem, dar să nu rămânem așa cum am venit. Pentru că masa este pregătită, Mirele este Hristos, ușa este încă deschisă și chemarea se aude și astăzi: „Toate sunt gata. Veniți la nuntă!”. Iar dacă vom înțelege că, dincolo de toate urgențele, există un singur lucru cu adevărat esențial — să fim ai lui Hristos și, în Hristos, să învățăm să fim unii pentru alții — atunci vom începe încă de aici să purtăm haina Împărăției: haina iubirii, a pocăinței și a bucuriei care nu se va lua de la noi, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin.

Protos. Luca Nicolcea