Duminica aceasta are o frumuseţe aparte. Pe de o parte ascultăm Evanghelia despre grijile vieţii, despre ochiul curat şi despre căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, anul acesta trăim pentru prima dată un moment istoric în viaţa Bisericii noastre: Duminica a III-a după Rusalii este şi Duminica Sfinţilor Atoniţi. După ce am prăznuit Duminica Tuturor Sfinţilor şi Duminica Tuturor Sfinţilor Români, Biserica ne pune înainte această impresionantă ceată de sfinţi care au strălucit în Grădina Maicii Domnului de-a lungul veacurilor: Sfântul Athanasie Athonitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Maxim Kavsokalivitul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Iosif Isihastul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Sfântul Sofronie Saharov, dar şi din neamul nostru, cum sunt Sfântul Dionisie Vatopedinul de la Colciu, Sfinţii Petroniu şi Nifon Prodromiţii, Sfântul Nectarie Protopsaltul şi mulţi alţii. Pentru Ortodoxie, Sfântul Munte Athos nu este doar un loc geografic, ci o inimă duhovnicească ce bate neîncetat de peste o mie de ani: un loc al rugăciunii neîntrerupte, al tradiţiei vii, al nevoinţei şi al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, unde şi astăzi pelerinii pot vedea că Evanghelia nu aparţine trecutului, ci poate fi trăită în mod real şi deplin.

          Şi poate că primul lucru pe care îl observăm este acesta: niciunul dintre aceşti sfinţi nu a trăit într-o lume lipsită de probleme. Au cunoscut sărăcia, războaiele, bolile, ispitele, încercările şi nesiguranţa. Şi totuşi au dobândit ceva ce omul contemporan caută cu disperare şi găseşte tot mai greu: pacea inimii. Nu o pace născută din lipsa problemelor, ci o pace care rămâne chiar în mijlocul lor. Nu o linişte a confortului, ci o linişte a încrederii în Dumnezeu. Sfinţii Atoniţi au înţeles că adevărata pace nu vine atunci când reuşeşti să controlezi tot ce se întâmplă în jurul tău, ci atunci când Îl laşi pe Dumnezeu să domnească înlăuntrul tău. De aceea, de peste o mie de ani, Sfântul Munte Athos rămâne pentru Ortodoxie o şcoală vie a rugăciunii, a pocăinţei şi a libertăţii lăuntrice, un loc unde mii de monahi şi pelerini au descoperit că omul nu se vindecă prin acumulare, ci prin apropierea de Dumnezeu.

          Evanghelia de astăzi începe cu o afirmaţie care pare aproape imposibilă pentru omul modern: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră…. Dacă ar fi să alegem boala sufletească cea mai răspândită a vremurilor noastre, probabil că aceasta ar fi îngrijorarea. O îngrijorare permanentă, cronicizată, care nu mai este doar reacţia firească la o problemă concretă, ci a devenit un mod de viaţă. Omul se trezeşte dimineaţa şi înainte de a spune Slavă Ţie, Dumnezeule!, deschide telefonul. În câteva minute află despre războaie, accidente, crize economice, boli, scandaluri, conflicte şi tragedii petrecute în toate colţurile lumii. Mintea lui este bombardată înainte ca sufletul să apuce să se roage.

          Astăzi există chiar şi un nume pentru acest fenomen: doomscrolling — consumul compulsiv de ştiri negative. Dar ceea ce psihologii au descoperit recent, Părinţii pustiei ştiau de veacuri. Sfântul Nil Sinaitul spune că grija de mâine este o istovire a sufletului, iar Părintele Arsenie Papacioc vine şi ne dă simplu şi direct o soluţie, spunând că nu grija rezolvă problemele, ci Dumnezeu. De fapt, îngrijorarea este una dintre cele mai subtile forme de necredinţă. Nu pentru că omul nu crede în Dumnezeu, ci pentru că încearcă să poarte singur ceea ce ar trebui să încredinţeze lui Dumnezeu. Îngrijorarea este încercarea de a controla viitorul prin puterea minţii noastre. Numai că ea nu rezolvă problemele de mâine; ea distruge pacea de astăzi. Sfântul Paisie Aghioritul spunea adesea că încrederea în Dumnezeu alungă anxietatea. Cu cât omul încearcă să controleze totul singur, cu atât se teme mai mult. Cu cât se încredinţează mai mult lui Dumnezeu, cu atât dobândeşte mai multă pace. De aceea Hristos nu spune: „Nu aveţi responsabilităţi.” Nu spune: „Nu munciţi.” Nu spune: „Nu vă preocupaţi de familie.” El spune: Nu vă îngrijiţi  sau, ca pentru timpurile noastre, nu vă îngrijoraţi. Una este responsabilitatea şi alta este neliniştea care roade sufletul.

Apoi Domnul face o afirmaţie care pare surprinzătoare: Luminătorul trupului este ochiul. Iar aici Evanghelia devine mai actuală decât orice ziar de astăzi. Pentru că ochiul despre care vorbeşte Hristos nu este doar ochiul fizic. Este şi ochiul minţii. Este felul în care privim lumea. Niciodată omul nu s-a comparat atât de mult cu ceilalţi precum o face astăzi. Deschidem reţelele sociale şi vedem succesul altora, vacanţele altora, frumuseţea altora, familia altora, casa altora, realizările altora. Şi fără să ne dăm seama, ochiul începe să se îmbolnăvească. Ochiul devine invidios. Ochiul devine nemulţumit. Ochiul începe să creadă că viaţa celorlalţi este mai frumoasă decât propria viaţă. Şi atunci apare depresia, sentimentul de insuficienţă, tristeţea fără nume şi convingerea că nu suntem destul de buni. În acest sens, ochiul vătămat despre care vorbeşte Evanghelia este şi ochiul care se compară permanent. Este ochiul care nu mai vede darurile lui Dumnezeu din propria viaţă pentru că este preocupat de viaţa altora. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că nemulţumirea este o mare boală a sufletului. De aceea curăţirea ochiului începe prin recunoştinţă. Ochiul curat nu este ochiul care are totul. Ochiul curat este ochiul care mulţumeşte pentru ceea ce are. Este ochiul care vede binecuvântările înainte de lipsuri. Este ochiul care vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu înainte de dificultăţi.

          Mai departe, Hristos spune: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Mulţi cred că Mamona înseamnă doar banul. Dar Evanghelia vorbeşte despre ceva mai profund. Mamona este orice lucru care încearcă să ocupe locul lui Dumnezeu în inima noastră. Mamona poartă chipul succesului, al imaginii, al statutului, al performanţei continue. Trăim într-o cultură care ne repetă zilnic: „Valorezi dacă produci. Valorezi dacă ai succes. Valorezi dacă eşti eficient. Valorezi dacă eşti admirat.” Şi astfel se naşte una dintre marile tragedii ale omului contemporan: îşi confundă identitatea cu profesia, cu funcţia, cu productivitatea sau cu contul bancar. Dacă pierde una dintre acestea, simte că se pierde pe sine. Nu este de mirare că vedem tot mai multă epuizare sufletească, tot mai mult burnout, tot mai multă oboseală interioară. Omul aleargă continuu, dar nu mai ştie încotro. Şi poate că tocmai de aceea avem astăzi atât de multe mijloace de a ne câştiga existenţa şi atât de puţine mijloace de a ne păstra sufletul.

          În schimb, Evanghelia de astăzi ne oferă o adevărată terapie a demnităţii. Valoarea omului nu vine din ceea ce produce, ci din ceea ce este. Şi ce este omul? Fiul sau fiica lui Dumnezeu. Aceasta este identitatea lui cea mai profundă. Nu funcţia, nu salariul, nu succesul, nu imaginea publică. Sfântul Sofronie Saharov scria că adevărata măsură a omului se descoperă în relaţia lui cu Dumnezeu. De aceea omul care Îl are pe Dumnezeu poate pierde multe fără să se prăbuşească, pentru că temelia lui nu este în exterior, ci în Hristos. Şi poate că una dintre cele mai mari drame ale omului contemporan este că a uitat acest adevăr simplu. Se prezintă pe sine prin ceea ce face, nu prin ceea ce este. Întrebăm pe cineva cine este şi aproape întotdeauna ne răspunde cu profesia lui. Sunt medic. Sunt profesor. Sunt antreprenor. Sunt inginer. Sunt manager. Dar dacă toate acestea ar dispărea mâine, ar mai şti omul cine este? Tocmai aici apare criza profundă a identităţii. Pentru că atunci când îţi construieşti valoarea doar pe succes, performanţă sau recunoaştere, orice eşec devine o ameninţare la adresa propriei tale persoane. În schimb, omul care ştie că este fiu al lui Dumnezeu poate trece şi prin reuşită, şi prin eşec fără să se piardă pe sine. El nu se consideră mai valoros când este lăudat şi nici lipsit de valoare când este criticat. De aceea sfinţii aveau o libertate pe care lumea o înţelege greu: puteau pierde lucruri, dar nu se pierdeau pe ei înşişi. Puteau fi săraci fără să se simtă săraci, puteau fi necunoscuţi fără să se simtă neînsemnaţi, puteau fi smeriţi fără să se simtă inferiori. Pentru că identitatea lor nu era zidită pe ceea ce spuneau oamenii despre ei, ci pe ceea ce Dumnezeu le descoperise despre ei.

Iar aici Sfinţii Atoniţi devin pentru noi o lecţie vie. Niciunul dintre ei nu a urmărit succesul. Niciunul nu a căutat celebritatea. Niciunul nu a vrut să devină important în ochii lumii. Şi totuşi, astăzi milioane de oameni citesc cărţile lor, le caută sfaturile şi le cer rugăciunile. Pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu lucrurile funcţionează invers decât în lume: cine se smereşte se înalţă, iar cine caută slava lumii pierde adesea pacea inimii. Sfântul Siluan Athonitul a lăsat unul dintre cele mai cunoscute cuvinte ale Ortodoxiei: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să nu ai încredere exagerată în tine însuţi, dar să ai încredere totală în Dumnezeu. Să vezi propriile slăbiciuni fără să cazi în disperare. Să vezi realitatea aşa cum este, dar să nu-ţi pierzi nădejdea. Observaţi cât de diferită este această perspectivă de cea a lumii de astăzi. Lumea ne învaţă să ne bazăm exclusiv pe noi înşine, să controlăm totul şi să nu depindem de nimeni. Sfinţii Atoniţi ne învaţă exact contrariul: că pacea începe atunci când omul încetează să se considere stăpânul vieţii sale şi învaţă să se încredinţeze lui Dumnezeu.

          Iubiţii mei, poate că adevărata problemă a omului contemporan nu este lipsa informaţiei, ci lipsa păcii. Nu lipsa tehnologiei, ci lipsa liniştii. Nu lipsa confortului, ci lipsa lui Dumnezeu din centrul vieţii sale. Şi poate că niciodată în istorie omul nu a avut atâtea mijloace de a-şi umple timpul şi atât de puţine mijloace de a-şi odihni sufletul. Suntem informaţi despre aproape orice, dar tot mai străini de noi înşine. Ştim ce se întâmplă la mii de kilometri depărtare, dar uneori nu mai ştim ce se întâmplă în propria noastră inimă. Alergăm continuu între obligaţii, termene-limită, notificări, ştiri şi aşteptări, iar în toată această agitaţie riscăm să pierdem tocmai ceea ce este esenţial: legătura vie cu Dumnezeu. Nu întâmplător diavolul încearcă mai întâi să împrăştie mintea omului. Pentru că o minte împrăştiată se roagă greu, se adună greu şi ascultă greu glasul lui Dumnezeu. Sfântul Paisie Aghioritul observa că omul contemporan seamănă adesea cu o maşină care merge permanent la turaţie maximă, fără să mai oprească pentru a-şi verifica direcţia. Şi atunci apare paradoxul trist al vremurilor noastre: avem tot mai multe mijloace de comunicare, dar tot mai puţină comuniune; tot mai multe posibilităţi de divertisment, dar tot mai puţină bucurie; tot mai multe lucruri în jurul nostru, dar tot mai puţină pace înlăuntrul nostru. De aceea Evanghelia nu ne cheamă doar să ne schimbăm priorităţile, ci să ne reaşezăm întreaga viaţă în jurul lui Dumnezeu. Pentru că atunci când Dumnezeu nu mai este în centrul vieţii, ceva sau cineva Îi va ocupa inevitabil locul: frica, succesul, banii, imaginea, confortul sau propriul ego. Iar toate acestea promit mult, dar nu pot dărui ceea ce caută cu adevărat sufletul omenesc: pacea.

De aceea tema acestei săptămâni să fie una foarte concretă. În fiecare zi, să încercăm un mic post de ecrane. Treizeci de minute fără telefon, fără televizor, fără ştiri. În acest timp să citim un psalm, să rostim rugăciunea lui Iisus şi să scriem cinci lucruri pentru care Îi mulţumim lui Dumnezeu. Este un exerciţiu simplu, dar poate vindeca încet ochiul care s-a obişnuit să vadă doar lipsurile. În fiecare dimineaţă să spunem: „Doamne, aceasta este ziua pe care mi-ai dăruit-o. Îţi încredinţez grijile mele şi mă las în mâinile Tale.” Şi încă ceva. Dacă Dumnezeu hrăneşte păsările cerului, El lucrează adesea prin mâinile noastre pentru a-i hrăni pe cei lipsiţi. Să facem săptămâna aceasta un gest concret de milostenie, de ajutor sau de încurajare pentru cineva aflat în nevoie.

          Iubiţii mei, omul care priveşte necontenit spre lume se umple de îngrijorare, dar omul care priveşte necontenit spre Dumnezeu se umple de pace. Iar pacea este una dintre cele mai mari minuni pe care Duhul Sfânt le poate face în inima omului.

          Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor Atoniţi, să păstrăm ochiul curat, inima liniştită şi nădejdea neclintită, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Amin.

Ierom. Luca Nicolcea