Evanghelia pe care o auzim astăzi nu începe cu strigătul celor zece leproși, ci începe cu un cuvânt al Mântuitorului adresat ucenicilor săi: cuvânt despre iertare, despre milă, despre slujire fără pretenții și despre ascultarea care nu caută recompensă (cf. Luca 17,1–10). Abia după aceste cuvinte Domnul merge spre Ierusalim și trece prin mijlocul Samariei și Galileii. Nu este un detaliu geografic lipsit de sens, ci o cheie de lectură: Hristos, după ce trezește conștiința prin cuvânt, atinge rana prin întâlnire. El vindecă în doi timpi: mai întâi luminează mintea, apoi vindecă viața. Mai întâi ne face să vedem, apoi ne face să fim.

Acolo, pe cale, zece bărbați bolnavi de lepră stăteau departe. Lepra nu era doar o boală a pielii, ci și o boală a relațiilor. Cine era lepros era scos din comunitate, din viața socială, din viața liturgică și chiar din familia sa. Boala era și exil. Omul modern poate nu cunoaște lepra trupească, dar cunoaște lepra interioară: rușinea, vinovăția, depresia, anxietatea, eșecul, respingerea şi altele. Sunt situaţii care, la fel ca lepra, îl împing pe om „afară”: departe de ceilalți, departe de Biserică, departe de sine însuși. De aceea Evanghelia nu este doar teologie, ci și terapie. Vindecarea din Evanghelie nu este doar vindecarea trupului, ci și vindecarea rupturii dintre om și om, dintre om și Dumnezeu, dintre om și propria sa inimă.

Am spus că cei zece stau departe, dar au curajul să strige: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!. Iată primul pas al vindecării: îndrăzneala de a cere. Omul nu se vindecă în tăcere. Boala interioară se hrănește din tăcerea ruşinată, din izolarea orgolioasă, din închiderea în sine. Primul act terapeutic este aici strigătul. Părintele Arsenie Papacioc spunea: Nu există rugăciuni scurte. Există doar rugăciuni din inimă. Iar o rugăciune din inimă este întotdeauna un strigăt, fie că are cuvinte puține, fie că nu are cuvinte deloc.

Ce se întâmplă mai departe? Hristos nu îi vindecă imediat pe cei zece. Nu le spune: „Fiți sănătoși!”, așa cum ar putea, ci le spune: Mergeți și vă arătați preoților!. Iată, vindecarea lor se produce abia „pe când mergeau”. Este un detaliu decisiv, pentru că arată că Dumnezeu nu lucrează magic, ci sinergic, împreună cu noi. Omul vrea vindecare fără drum, Dumnezeu însă dă vindecare pe drum. Omul vrea rezultat fără proces, Dumnezeu dă rezultat prin proces. Omul vrea mântuire fără ascultare, Dumnezeu dă mântuire prin ascultare. Lepra lor nu s-a vindecat instantaneu, ci în mers, în ascultare, în încredere. Dumnezeu nu vindecă doar trupul, vindecă și voința, și răbdarea, și libertatea. El vindecă întreaga persoană. Și aici se vede limpede diferența între medicina lumii și medicina lui Dumnezeu. Medicina lumii vindecă simptomele; medicina lui Hristos vindecă omul. Lumea de astăzi știe foarte bine cum să amorțească durerea, dar nu știe să-i găsească sensul. Hristos, în schimb, nu doar vindecă rana, ci vindecă și rana care a produs rana: adică vindecă neîncrederea, vinovăția, frica, mândria, singurătatea.

Sunt boli care nu se vindecă în doar câteva zile: depresia, neiertarea, rușinea, trauma, dezamăgirea, pierderea unui om drag, destrămarea unei familii, sentimentul de inutilitate. Acestea nu dispar cu o pastilă, nici cu o vacanță, nici cu un sfat rapid, ci se vindecă pe cale, în timp, în ascultare, în relație și în întâlnire. Cine caută soluții rapide rămâne mereu bolnav în profunzime. Lumea modernă, fiind grăbită, vrea dureri scurte și vindecări rapide; Dumnezeu, fiind Tată, îngăduie uneori dureri lungi, pentru că vrea vindecări definitive. Sfântul Maxim Mărturisitorul are un cuvânt care pune toate lucrurile în ordine: Dumnezeu nu vindecă ceea ce omul încă iubește. Adică nu ajunge să ne dorim să scăpăm de durere; trebuie să renunțăm și la patimă. Omul spune adesea: „Doamne, scapă-mă de suferința aceasta!”, dar evită să spună: „Doamne, scapă-mă de rădăcina care a produs suferința!”

În psihologie se vorbește astăzi despre „reziliență”, despre „integrarea traumei”, despre „acceptare”, despre „reconfigurarea sensului”. Părinții Bisericii au intuit asta cu secole înainte, dar au spus-o în limbajul lor: „răbdare”, „ascultare”, „lepădare de sine”, „vindecare prin relație”. În fapt, psihologia și spiritualitatea ating aici aceeași realitate: nu există vindecare fără timp și fără altul. Omul nu se vindecă singur, ci prin cineva: prin duhovnic, printr-un prieten, printr-o familie, printr-un preot, printr-un medic, printr-o comunitate, prin Dumnezeu. Izolarea prelungește boala; comuniunea începe vindecarea.

Să ne gândim la viața de zi cu zi: cine a suferit un doliu în viaţa lui știe că durerea nu trece într-o săptămână. Cine a fost trădat în prietenie știe că nu își recapătă încrederea într-o noapte. Cine a trecut printr-un divorț știe că nu începe alt capitol imediat. Cine a purtat ani de judecată și acuzație interioară știe că iertarea nu vine la comandă. Cine a crescut într-o familie conflictuală nu poate iubi sănătos din prima zi. Toate acestea sunt „lepre” ale sufletului. Iar lepra lor se vindecă pe drum, nu pe loc. Dar această vindecare în timp nu este un semn că Dumnezeu întârzie, ci că Dumnezeu educă, ne învaţă. Un copil căruia i se dă totul imediat nu crește, ci se strică. Un om căruia i s-ar da vindecarea imediat, fără răbdare, fără ascultare, fără participare personală, nu ar ajunge niciodată la maturitatea credinței. Dumnezeu vindecă în ritmul în care se coace libertatea omului. Și acesta este cel mai mare dar: că Dumnezeu nu ne tratează ca pe obiecte de reparat, ci ca pe persoane de iubit.

Mai departe, Evanghelia ne spune că zece au fost vindecați, dar doar unul s-a întors. Și acela era samaritean, străin, adică un om nedorit, marginal, un altul. El s-a întors, a căzut cu fața la pământ și a mulțumit. Ceilalți nouă nu s-au întors. De aici începe a doua parte a Evangheliei: recunoștința. A fi vindecat și a fi mântuit nu sunt identice. Ceilalți nouă au primit vindecarea pielii, dar nu și vindecarea inimii. Samariteanul a primit și una, și cealaltă. De aceea Hristos îi spune doar lui: Credința ta te-a mântuit!. Nu spune: „te-a vindecat”, ci te-a mântuit. Diferența este uriașă: vindecarea rezolvă problema, mântuirea dă sens vieții.

Recunoștința este actul prin care omul reintră în relație cu Dumnezeu. Ea nu este doar un gest de politețe, ci o lucrare a inimii, o aplecare lăuntrică a omului către Izvorul binelui. În limbajul Bisericii, mulțumirea are chiar o dimensiune liturgică, pentru că numele Sfintei Liturghii este şi Euharistie, adică Mulțumire. A mulțumi înseamnă a recunoaște că viața este dar, nu drept; har, nu posesie; relație, nu autosuficiență. De aceea, mulțumirea nu este doar frumosă, ci dreaptă; nu este doar duioasă, ci adevărată; nu este doar morală, ci teologică. Sfântul Isaac Sirul spune: Recunoștința față de bine este începutul credinței. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur întărește, spunând că nimic nu îl face pe om atât de lipsit ca nerecunoștința. Nerecunoștința este o formă de sărăcie spirituală, chiar și atunci când trupul este în belșug. Când omul nu mai mulțumește, încetează să mai vadă binele și rămâne singur cu lipsurile. Când mulțumește, sufletul lui se deschide către Dumnezeu și către semeni. Mulțumirea este podul peste care trece relația, iar fără acest pod, omul rămâne izolat în propria autosuficiență.

Întrebarea lui Hristos este cutremurătoare: Unde sunt ceilalți nouă?. Nu întreabă: „De ce au fost bolnavi?” sau „De ce au cerut vindecare?”, ci Unde sunt? Dumnezeu nu reproșează suferința, ci uitarea. Aceasta este boala lumii moderne: nu că oamenii nu mai primesc daruri, ci că nu le mai văd. Trăim într-o lume în care omul știe să contabilizeze lipsurile, dar nu știe să numere binecuvântările. De aceea avem mulți oameni sănătoși trupește, dar bolnavi sufletește; mulți oameni bine situați, dar copleșiți de neliniște; mulți oameni care au tot ce le trebuie și totuși nu găsesc sensul.

Astfel, în viața de zi cu zi vedem tot mai des acest paradox: omul care era bolnav venea la biserică cu lacrimi. După ce se vindecă, nu îl mai vedem. Omul care era în examen venea și aprindea o lumânare. După ce a absolvit, nu a mai simțit nevoia să se întoarcă. Omul care avea un necaz în familie cerea rugăciuni. După ce s-a îndreptat situația, nu a mai socotit că trebuie să mulțumească sau să se roage. Suferința îl apropie pe om de Dumnezeu, dar binele îl face să se simtă autosuficient. Nerecunoștința este forma modernă a exilului. Ea îl scoate pe om din relație și îl face singur, chiar în mijlocul familiei, chiar în mijlocul binelui şi prosperității.

Părintele Arsenie Papacioc nota un lucru subțire: Nu e mare lucru că te-ai vindecat. Mare lucru este ce faci cu vindecarea. Pentru că vindecarea nu e finalul drumului, ci începutul lui. Așa cum nașterea biologică nu e scopul vieții, ci intrarea în viață, tot așa vindecarea nu este finalitatea, ci începutul unei vieți noi. Recunoștința este certificatul acestei vieți noi.

Pe drumul mântuirii există trei mișcări mari: strigătul, ascultarea și întoarcerea. Strigătul îl naște pe om din durere, ascultarea îl vindecă pe drum, întoarcerea îl mântuiește în relație. Este un proces viu. Nu se întâmplă într-o singură zi. Cine vrea mântuire instantanee va sfârși în deznădejde. Cine înțelege că vindecarea este drum și mântuirea este relație va sfârși în recunoștință. Și poate, iubiți credincioși, că astăzi ar trebui să îndrăznim să ne adresăm întrebarea nouă înşine: la capitolul „strigăt” am fost; la capitolul „ascultare” ne aflăm; dar la capitolul „întoarcere” unde suntem? Când am mulțumit ultima dată lui Dumnezeu? Nu pentru lucrurile mari, ci pentru cele mici: pentru respirație, pentru hrană, pentru somn, pentru un copil, pentru un prieten, pentru o împăcare, pentru un drum, pentru iertare. Sfântul Ioan Casian spune că: Începutul mântuirii este să recunoști binefacerile lui Dumnezeu, iar Sfântul Siluan Athonitul adaugă şpunând că sufletul mulțumitor nu poate fi niciodată singur.

De aceea, dacă astăzi am învăța ceva din Evanghelie, poate că ar fi această mișcare simplă: să nu rămânem doar oameni vindecați, ci oameni întorși; să nu rămânem doar beneficiari ai milei, ci martori ai milei; să nu rămânem doar cei ce cer, ci și cei ce mulțumesc. Lumea de astăzi are nevoie nu doar de oameni sănătoși, ci de oameni recunoscători. Pentru că recunoștința este medicamentul împotriva depresiei existențiale, a singurătății și a autosuficienței mândre. Şi pentru ca această Evanghelie să nu rămână doar ascultată, ci și trăită, vă propun astăzi o temă pentru acasă: în fiecare seară, înainte de culcare, să spuneți măcar trei lucruri pentru care îi mulțumiți lui Dumnezeu. Nu e greu. Nu e nevoie de limbaj ales, nici de rugăciuni lungi. Poate fi o bucurie mică, o clipă de liniște, o durere care s-a mai stins, o veste bună, o muncă dusă la capăt, o întâlnire, o idee, un ajutor, o împăcare. Trei lucruri, trei mulțumiri, trei întoarceri mici spre Hristos. Să știți că recunoștința este fereastra prin care intră lumina lui Dumnezeu în inima omului. Încearcă omul să o deschidă puțin și lumina face restul. Și, dacă ați ajunge vreodată într-o zi în care simțiți că nu aveți pentru ce mulțumi, mulțumiți pentru ziua însăși. Așa făcea Sfântul Ioan Gură de Aur, care și în ceasul morții a rostit: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Aceasta înseamnă să fii din cei zece, dar nu dintre cei nouă. Pentru că mulțumirea nu schimbă întotdeauna împrejurările, dar schimbă întotdeauna inima.

Să ne întoarcem, așadar, spre Hristos atunci când ne este greu, dar mai ales atunci când ne este bine. Să ne întoarcem spre Biserică atunci când suntem răniți, dar și atunci când suntem întăriți. Să ne întoarcem spre aproapele atunci când avem nevoie de ajutor, dar și atunci când putem oferi ajutor. Aceasta este mișcarea mântuirii: întoarcere, recunoaștere, mulțumire, comuniune.

Să rugăm pe Hristos Domnul să ne dea ochi care văd binele, inimă care mulțumește și pași care se întorc. Și așa, să se împlinească și cu noi cuvântul: Credința ta te-a mântuit! în vecii vecilor. Amin!