”Smerenia nu este o virtute printre celelalte care să adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o aşezare fundamentală a omului care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, Îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în faţa măreţiei Lui, apoi îşi vede micimea şi nemernicia sa şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are, şi însăşi existenţa lui, este un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri dumnezeieşti.

Dacă suporţi cu drag învinuirile, vorbele de rău ale altora este simptomul unui început de viaţă smerită. Dacă suporţi crucea cu drag, NU silit, e simptomul unei autentice smerenii deci este Duhul Sfânt în tine.

De obicei omul fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său ca să nu vadă cum este. Trăiește nepăsător și nu își dă seama de fiara pe care o hrănește în adâncul său. Adică fiara omenească modelată după chipul păcatului.

Cauza suferinței umane este înstrăinarea de sine și de semeni. Autocunoașterea este lungul drum spre tine însuți! Am auzit de atâtea ori oameni văicărindu-se: ce să mă fac cu tine? – dar niciodată: ce să mă fac cu mine?!

Nu este nici o scăpare, nici un liman decât în umilință. Și să zicem: Doamne, nu urgisi inima înfrântă și smerită!”

                                                                      Pr. Arsenie Papacioc