Pentru farisei și poate pentru majoritatea celor care erau de față când a fost adus, prin acoperișul casei, slăbănogul pentru a fi vindecat de Mântuitorul, era lesne a spune ”Iertate iți sunt păcatele tale!”…așa cum era lesne să judece în mintea lor aceste cuvinte ca pe o blasfemie. De ce era lesne? Pentru că nu se întâmpla nimic…nu era nimic spectaculos care să urmeze acestor cuvinte. Cine nu poate spune oare cuvinte mari?…Dar cu câtă durere a simțit oare Hristos gândurile acestea ascunse, slute și pline de invidie ale fariseilor?

Cu blândețe și cu multă bunătate le pune această întrebare, înainte de a face o minune mai mică, dacă putem spune așa, dar care va face să se cutremure toată mulțimea – însănătoșirea trupului slăbănogului. Ce este mai lesne?… Este mai lesne a însănătoși trupul…, dar mirajul spectaculosului, al minunii vizibile, palpabile, acesta a mișcat mulțimea și i-a rușinat pe farisei.

Minunea cea mai mare – vindecarea sufletului, iertarea păcatelor – nevăzută, tainică, nu a fost înțeleasă poate decât de slăbănogul care a trăit-o…

Iar a spune ”Iertate îți sunt păcatele!” are aceeași ”greutate” cu ”Să fie lumină!”

Poate că și noi, asemenea celor din vremea Mântuitorului, suntem sensibili doar la cele văzute și nu ne dăm seama de lucrurile cu adevărat mari pe care le lucrează harul lui Dumnezeu în noi. Ca atunci când la spovedanie auzim: ”Iertate îți sunt păcatele tale!”…Mai mare este aceasta decât vindecarea de orice durere sau necaz…