Postul în sine este foarte vechi, este deodată cu omul. Pentru că Dumnezeu i-a spus lui Adam în rai: „Să mănânci de peste tot, afară de aici!”
Sigur că se practică şi cu amănunte chiar, de către Biserică, de către credincioşi, pentru ca să mai moaie vlaga asta trupească. Pentru că atunci când eşti mai reţinut, mai dezumflat de băuturi şi de mâncăruri, eşti mai inspirat, eşti mai capabil de a crea. Deci nu ne interesează numai infranarea de la mâncare, dar, ca să se influenţeze starea de spirit a fiinţei noastre, avem nevoie de postul trupesc.
Dar nu are nici o valoare această sfrijire a trupului, pentru că e postitor, dacă nu e iubitor, dacă nu e iertător. Pentru că, de fapt, asta ne-ar interesa.
Postul joacă un rol de mare importanţă în fenomenul acesta extraordinar al relaţiei noastre cu Hristos şi ne ajută a urca prin trăire la Dumnezeu. Dar postul este mult mai apăsat pe o trăire duhovnicească, pe o trăire creştină, decât numaidecât pe o mâncare „aşa” sau „aşa”. Pentru că noi aşa considerăm: pe cel care vorbeşte de rău pe altul, îl încadrăm canonic la crimă, crimă morală. Şi atunci, postul tău nu mai are nici o valoare dacă tu vorbeşti de rău.
Deci postul este o trăire duhovnicească continuă. Nu are nici un folos postul numai trupesc, dacă nu-ţi revii să intri în iubire.
Acesta ar putea fi un aspect esenţial al postului: dragoste faţă de toată lumea posibilă, rugăciune cât ne stă în putinţă, în sfârşit, pentru umanitate şi, mai ales, ca tu să ai o viaţă de trăire sinceră, şi nu numaidecât să fii iertat, ci ca să te despatimesti. Pentru că iertarea vine de la sine dacă eşti despatimit.

Părintele Arsenie Papacioc