De la hambare pline la inimi deschise

Evanghelia acestei duminici ne pune înainte un om căruia, la prima vedere, nu avem prea multe să-i reproșăm. Era gospodar, muncitor, priceput în administrarea pământului și, într-un an, s-a bucurat de o recoltă atât de bogată, încât hambarele nu-i mai erau încăpătoare. Nu ni se spune că ar fi furat, că ar fi înșelat pe cineva ori că și-ar fi dobândit averea prin nedreptate. Dimpotrivă, textul începe cu o precizare pe care aș vrea să o reținem: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Observați că nu spune Hristos că bogatul a făcut pământul să rodească, ci că pământul i-a rodit. Omul a muncit, fără îndoială, dar n-a făcut el soarele să răsară, n-a poruncit ploilor să cadă și nici n-a așezat puterea vieții în sămânță. A primit rodul unei lucrări în care osteneala sa s-a întâlnit cu darurile lui Dumnezeu. Și tocmai aici începe învățătura acestei Evanghelii: omul este chemat să fie un bun administrator al darurilor primite, nu un stăpân absolut al lor.

Să nu înțelegem, așadar, că bogăția este un păcat în sine. Nu este! Avraam a fost bogat, Iov a avut mari avuții, iar dreptul Iosif din Arimateea, care a cerut trupul Mântuitorului pentru a-L așeza în mormânt, era și el un om înstărit. În schimb, putem întâlni oameni săraci material, dar stăpâniți de invidie, nemulțumire și o dorință nestăvilită de a avea. Prin urmare, nu cantitatea bunurilor hotărăște sănătatea sufletului, ci relația pe care omul o are cu ele. Nu este păcat să ai, să muncești, să economisești, să construiești o casă sau să asiguri viitorul copiilor. Dimpotrivă, responsabilitatea față de familie este o datorie creștinească. Primejdia începe atunci când lucrurile pe care le avem ajung să ne aibă ele pe noi.

Și, pentru a înțelege unde s-a produs căderea acestui om, trebuie să privim cu atenție un amănunt aproape neobservat. Evanghelia spune că bogatul cugeta în sine. Ce expresie extraordinară! Cugeta în sine. Nu-L vedem întrebând pe Dumnezeu, nu-l auzim pomenind vreun om apropiat și nici întrebându-se dacă cineva ar avea nevoie de ajutor. Nu se gândea la oamenii care munciseră pământul împreună cu el și nici la cei care, poate, în același an, nu avuseseră parte de recoltă. Era singur cu gândurile lui. Și începe un dialog în care aproape fiecare cuvânt se întoarce către propria persoană: roadele mele, jitnițele mele, grâul meu, bunătățile mele, sufletul meu. Eu. Al meu. Pentru mine. Vedeți? Într-o cetate întreagă, înconjurat probabil de oameni, bogatul reușise să rămână singur. Nu pentru că nu avea pe nimeni în preajmă, ci pentru că nimeni nu mai încăpea în preocupările sale.

Aici descoperim una dintre cele mai subtile forme ale sărăciei sufletești: singurătatea omului care are multe, dar nu mai are cu cine să împartă bucuria de a le avea. Și să nu ne grăbim să-l judecăm, pentru că uneori ne recunoaștem în el. Suntem lângă cei dragi, dar mintea ne este preocupată de ceea ce trebuie să mai câștigăm, să cumpărăm sau să rezolvăm. Iar în spatele acestei alergări se ascunde adesea frica: de lipsuri, de boală, de bătrânețe, de pierderea controlului. Încercăm să ne liniștim acumulând, convinși că, atunci când vom avea suficient, vom fi în sfârșit în siguranță. Dar prevederea, oricât de necesară, nu poate înlătura toate nesiguranțele vieții. Și astfel se naște un cerc dureros: neliniștea ne împinge să adunăm, acumularea ne liniștește pentru o vreme, apoi apare o nouă teamă. Hambarele cresc, dar frica nu se micșorează.

Dar Evanghelia merge și mai adânc. Bogatul își spune: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Aici se produce o confuzie extraordinară. Omul vorbește cu sufletul său, dar îi oferă numai lucruri care pot hrăni trupul. Îi spune sufletului să mănânce și să bea, ca și cum foamea sufletului ar fi aceeași cu foamea trupului. Or, trupul are nevoie de hrană, de odihnă, de adăpost și de siguranță. Și toate acestea sunt nevoi firești, pe care nu trebuie să le disprețuim. Dar sufletul mai are nevoie de ceva: de sens, de iubire, de iertare, de comuniune, de Dumnezeu. Poți să ai masa plină și să nu ai cu cine vorbi. Poți să ai o casă frumoasă și să nu te mai bucuri când intri în ea. Poți să ai succes profesional și să simți că nu mai știi pentru ce te trezești dimineața. Și atunci încerci să umpli golul dinăuntru cu lucruri din afară. Cumperi, muncești peste măsură, cauți mereu ceva nou, îți ocupi fiecare clipă, numai să nu rămâi singur cu întrebările inimii. Dar sufletul nu se hrănește cu ceea ce se depozitează în hambare. De aceea spune Mântuitorul: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; cf. Deuteronom 8, 3). Nu spune că pâinea nu este necesară. Spune că pâinea nu este suficientă.

Una dintre marile drame ale omului contemporan este că încearcă să vindece o foame sufletească printr-o satisfacție materială. Nu pentru că lucrurile ar fi rele, ci pentru că le cere să împlinească ceea ce numai iubirea și comuniunea cu Dumnezeu pot împlini. Sfântul Paisie Aghioritul ne învață cât de mult poate schimba viața unui om un gând bun. Bogatul s-a întrebat: „Ce voi face cu roadele mele?” și a hotărât să construiască hambare mai mari. Dar dacă s-ar fi întrebat: „Doamne, cui aș putea să-i fac viața mai ușoară cu ceea ce mi-ai dăruit?” Aceeași recoltă, aceeași avere, același om, dar o altă așezare a inimii. Un gând îl închide în sine, celălalt îl deschide către Dumnezeu și către oameni. Și aici aș vrea să ne oprim asupra unei învățături a Părintelui Emilianos Simonopetritul, care vorbește atât de frumos despre relația cu aproapele. El ne arată că iubirea înseamnă să-i dăruim celuilalt bucurie, să renunțăm uneori de bunăvoie la propriul confort pentru ca celălalt să se simtă primit, ocrotit și în siguranță. Iar iubirea aceasta este legătura care ne unește deopotrivă cu Biserica și cu Hristos. Cât de actual este acest cuvânt! Noi credem uneori că milostenia începe numai atunci când deschidem portofelul. Dar milostenia începe mai devreme, atunci când deschidem inima. Părintele Arsenie Papacioc spunea un lucru extraordinar: Milostenia nu este numai să dai din traistă. Și explica faptul că este milostenie chiar să primești un om lângă tine, fără să-l alungi din gândurile tale. Într-o altă mărturie, Părintele povestește cum, neavând bani să-i dea unui om sărman, i-a oferit o mână caldă. Iar acel om i-a mărturisit că nimeni nu-i mai oferise așa ceva. Vedeți cât de frumos?

Uneori, un om nu are nevoie în primul rând de banii noștri, ci să fie văzut, ascultat, să simtă că nu este o povară. O mamă așteaptă un telefon de la copilul ei, un soț sau o soție are nevoie de prezența celuilalt, iar un copil tânjește după câteva minute în care părintele să-l asculte cu adevărat. Ce folos că avem hambare pline, dacă oamenii de lângă noi rămân flămânzi de iubire? Milostenia ne scoate din monologul interior și ne redeschide către comuniune. Putem dărui bani, pâine, timp, ascultare, iertare sau rugăciune. Și, uneori, cea mai grea milostenie este să dăruim din timpul pe care îl socotim numai al nostru.

Dar există în această Evanghelie încă o învățătură, poate cea mai cutremurătoare. În timp ce bogatul își pregătește viitorul pentru mulți ani, Dumnezeu îi spune: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Să nu înțelegem aceste cuvinte ca și cum Dumnezeu l-ar pedepsi pentru că a avut o recoltă bună. Hristos descoperă aici fragilitatea unei vieți construite exclusiv pe ceea ce poate fi pierdut. Bogatul își calculase recolta, capacitatea hambarelor și anii de odihnă. Un singur lucru nu intrase în socotelile sale: faptul că timpul vieții nu îi aparținea. Și să observăm un contrast: el își spune pentru mulți ani, iar Dumnezeu îi răspunde în această noapte. Nu ca să ne înspăimânte, ci ca să ne trezească. Pentru că omul care crede că are timp nelimitat amână tocmai lucrurile cele mai importante. Amână rugăciunea. Amână împăcarea. Amână vizita la părinți. Amână să spună „te iubesc”, „iartă-mă”, „îți mulțumesc”. Amână să fie prezent în viața copiilor, spunând că va avea timp după ce termină un proiect, după ce mai câștigă ceva, după ce se liniștesc lucrurile. Dar viața nu începe după ce terminăm toate treburile. Viața este ceea ce trăim în timp ce încercăm să le terminăm. Psalmistul ne învață: Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune (Psalmul 89, 12). Ce rugăciune minunată! Nu cere mai întâi zile multe, ci înțelepciunea de a trăi bine zilele primite. Iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să răscumpărăm vremea (Efeseni 5, 16), adică să nu o risipim în ceea ce ne îndepărtează de adevăratul rost al vieții.

Și tocmai acum, în Postul Nașterii Domnului, această Evanghelie capătă o frumusețe aparte. Pentru că postul nu este numai o schimbare a alimentelor din farfurie. Dacă ar fi doar atât, ar fi o dietă cu semnificație religioasă. Postul este o școală a libertății. Prin post învățăm să spunem nu unei dorințe imediate, pentru a putea spune da unui bine mai înalt. Învățăm că nu orice poftă trebuie împlinită, că nu orice lucru dorit trebuie cumpărat și că nu orice impuls trebuie urmat. Dar postul nu se oprește la înfrânare. El ne eliberează de ceea ce ne stăpânește, pentru a ne face mai disponibili față de Dumnezeu și față de oameni. Prorocul Isaia întreabă, în numele Domnului, care este postul bineplăcut Lui și vorbește despre dezlegarea nedreptății, împărțirea pâinii cu cel flămând și primirea celui lipsit de adăpost (Isaia 58, 6–7). Ce înseamnă aceasta? Că nu putem posti cu adevărat dacă ne înfrânăm de la mâncare, dar nu ne înfrânăm de la răutate. Dacă renunțăm la anumite bucate, dar nu renunțăm la judecarea aproapelui. Dacă suntem foarte atenți la ce intră în gura noastră, dar nepăsători la ceea ce iese din ea. Postul trebuie să ne facă mai liberi, mai blânzi, mai atenți și mai generoși. Și mai este ceva. În fiecare Sfântă Liturghie, Biserica ne învață să rostim înaintea lui Dumnezeu: Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate. Gândiți-vă cât de mult se deosebesc aceste cuvinte de monologul bogatului! El spune: Ale mele, pentru mine. Biserica spune: Ale Tale, Ție Îți aducem. Aici se află adevărata vindecare a posesivității: în recunoștința care transformă ceea ce avem în prilej de comuniune și dăruire. Căci bogăția materială ne poate ajuta să trăim mai bine, dar bogăția sufletească ne învață pentru ce merită să trăim. Prima poate construi o casă, a doua o transformă într-un cămin; prima poate pune pâine pe masă, a doua adună familia în jurul ei. Nu este, așadar, greșit să avem multe, ci să uităm că tot ceea ce primim poate deveni binecuvântare și pentru ceilalți. Adevărata bogăție nu se măsoară numai prin ceea ce păstrăm pentru noi, ci și prin binele pe care îl facem cu ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat.

Prin această pildă, Hristos nu condamnă agonisirea bunurilor, ci ne avertizează să nu uităm, în mijlocul lor, să ne îmbogățim în Dumnezeu. Iar aceasta înseamnă să facem din munca noastră o binecuvântare, din bunurile noastre un prilej de ajutorare și din timpul nostru un loc al întâlnirii cu Dumnezeu și cu aproapele. Căci bogăția sufletească are o însușire pe care niciun hambar nu o poate avea: cu cât o împărțim mai mult, cu atât se înmulțește. Dragostea nu sărăcește prin dăruire, iertarea nu se împuținează când o oferim, iar bunătatea nu se termină atunci când o împărțim.

Și acum, în săptămâna care vine, vă rog să faceți un exercițiu foarte simplu. Să vă întrebați, fiecare în liniștea casei sale: „Care este hambarul în care am început să-mi închid inima?” Poate fi preocuparea exagerată pentru bani. Poate fi munca fără odihnă. Poate fi telefonul de care nu ne mai desprindem. Poate fi dorința de a avea întotdeauna dreptate, nevoia de control sau chiar timpul pe care îl păstrăm numai pentru noi. Și după ce l-ați descoperit, faceți trei lucruri. Mai întâi, mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru un dar pe care l-ați primit și pe care ați uitat să-l prețuiți. Apoi, dăruiți cuiva ceva concret: un ajutor, o vizită, o oră de ascultare, un cuvânt de împăcare sau o parte din ceea ce aveți. Și, în cele din urmă, găsiți zece minute în care să lăsați toate grijile deoparte și să stați înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, fără să-I cereți neapărat ceva. Numai să-I mulțumiți că sunteți vii. Sunt lucruri mici, dar tocmai prin lucrurile mici începe schimbarea inimii. Iar dacă cineva se va întreba de ce să facă toate acestea, să-și amintească de bogatul Evangheliei. El a avut destule roade pentru mulți ani, dar n-a mai avut timp să se bucure de ele. Noi încă avem timp. Avem această zi, această Liturghie, acest post, această posibilitate de a ne schimba gândurile și de a ne deschide inima. Să nu așteptăm să avem mai mult ca să începem să iubim mai mult. Să nu așteptăm să se termine toate grijile ca să începem să ne rugăm. Să nu așteptăm să ne prisosească timpul ca să-l dăruim celor dragi. Pentru că, la sfârșitul vieții, Dumnezeu nu ne va întreba cât de mari ne-au fost hambarele, ci ce am făcut cu darurile pe care le-am primit.

Și poate că aceasta este cea mai frumoasă învățătură a Evangheliei de astăzi: să nu ne fie teamă să avem, dar să ne fie teamă să trăim numai pentru ceea ce avem. Să muncim cu responsabilitate, să agonisim cu cinste, să păstrăm cu înțelepciune și să dăruim cu bucurie. Să avem case în care să încapă oamenii, nu numai lucrurile. Să avem mese la care să se așeze și recunoștința, nu numai belșugul. Să avem timp pentru cei pe care îi iubim și inimă pentru cei pe care încă nu am învățat să-i iubim. Și astfel, când Dumnezeu ne va chema din această viață, să nu ne găsească săraci în mijlocul bogățiilor noastre, ci bogați în credință, în milă și în iubire. Căci nu acela este cu adevărat bogat care a adunat atât de mult încât nu mai are unde să pună, ci acela care a iubit atât de mult încât a făcut loc și altora în inima sa.

Așa să ne ajute Dumnezeu să trecem, în acest post binecuvântat, de la hambare tot mai mari la inimi tot mai largi, pentru ca, atunci când Hristos va veni, să nu găsească doar o casă pregătită de sărbătoare, ci mai ales un suflet în care să Se poată naște. Amin.

Protos. Luca Nicolcea