Evanghelia acestei duminici începe într-un loc în care, omenește vorbind, nu mai era nimic de recuperat. Hristos trece Marea Galileei și ajunge într-un ținut străin, păgân, unde nu-L așteaptă nimeni, nu-L cheamă nimeni și nu-I cere nimeni vreo minune. Nu există aici tatăl lui Iair care să cadă la picioarele Lui pentru copilul său, nici prieteni care să desfacă acoperișul pentru un paralitic, nici femeia cananeeancă strigând după El, nici surorile lui Lazăr care să-I spună: Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav. Nimeni nu se roagă pentru omul acesta. Poate că nimeni nu mai credea că se poate face ceva pentru el. Și totuși, Hristos trece marea pentru el. Aici începe de fapt Evanghelia pentru noi: Dumnezeu poate veni după om chiar și atunci când omul nu mai știe să vină după Dumnezeu. Sunt momente în care știm să ne rugăm, știm să cerem, știm să plângem înaintea Lui. Dar sunt și prăbușiri în care omul nici măcar nu mai știe ce să ceară. Și atunci se întâmplă ceva ce nu trebuie să uităm niciodată: harul lui Dumnezeu poate ajunge mai departe decât rugăciunea noastră, iar iubirea Lui poate coborî până acolo unde noi nu mai avem puterea să urcăm.
Sfântul Evanghelist Luca ne descrie un om din care parcă dispăruse, rând pe rând, tot ceea ce îl așeza în firescul vieții omenești. Nu mai purta haine, nu mai locuia într-o casă, nu mai trăia între oameni, ci în morminte; fusese legat în lanțuri, dar le rupea și era gonit în pustie. Când Hristos îl întreabă: Care îți este numele?, răspunsul este cutremurător: Legiune. Observați tragedia: Hristos întreabă cine ești, iar răspunsul nu mai este numele unui om, ci numele celor care îl stăpâneau. Omul își pierduse până și glasul propriei identități. Și poate că tocmai aici Evanghelia devine tulburător de actuală. Nu pentru că orice boală sufletească ar fi demonizare – ar fi o greșeală gravă și lipsită de responsabilitate să spunem aceasta –, ci pentru că răul, păcatul și patima au întotdeauna o putere de dezintegrare. La început omul spune: „Eu fac aceasta pentru că vreau”. Mai târziu descoperă că nu mai poate să nu o facă. La început spune: „Mă opresc când vreau”. După un timp constată că voința lui nu mai este atât de liberă precum credea. Poate fi alcoolul, jocul de noroc, pornografia, mânia, minciuna, nevoia bolnăvicioasă de validare, telefonul pe care nu-l mai putem lăsa din mână, o relație toxică din care știm că trebuie să ieșim și totuși ne întoarcem, resentimentul pe care îl hrănim de ani întregi. Nu toate acestea sunt demonizare, dar toate ne pun aceeași întrebare duhovnicească: mai sunt eu stăpân peste ceea ce fac sau ceea ce fac a început să fie stăpân peste mine?
Sfânta Scriptură cunoaște foarte bine această dramă. Încă de la început, după cădere, Dumnezeu îl întreabă pe Adam: Adame, unde ești? (Facere 3, 9). Dumnezeu știa unde era Adam. Întrebarea nu era geografică, ci existențială: Unde ai ajuns? Ce s-a întâmplat cu tine? Unde este omul pe care L-am creat? Iar întrebarea străbate întreaga istorie până la Ghergheseni. Parcă același Dumnezeu vine printre morminte și întreabă din nou: Omule, unde ești? Cine ești? Părintele Simeon Kraiopoulos observa, vorbind despre cădere, că omul ajunge să se întoarcă spre sine și să facă din sine propriul său idol. Numai că paradoxul păcatului este acesta: omul începe prin a spune „eu fac ce vreau” și sfârșește prin a nu mai putea face ceea ce vrea. Sfântul Apostol Pavel descrie această sfâșiere cu o sinceritate uimitoare: Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7, 19). Iată una dintre cele mai precise radiografii ale robiei interioare: voința există, binele este cunoscut, omul chiar îl dorește și totuși ceva îl trage în direcția opusă. De aceea, una dintre întrebările Evangheliei de astăzi ar putea fi foarte simplă: Ce anume din viața mea a început să mă stăpânească? Ce nu mai pot opri? Ce nu mai pot ierta? De ce nu mă mai pot desprinde? Ce gând mă vizitează în fiecare zi și îmi hotărăște starea? Ce dorință îmi cere mereu încă puțin? Ce rană veche continuă să-mi conducă relațiile prezente? Ce lucru despre care spun „așa sunt eu” este, de fapt, ceva de care Hristos ar vrea să mă elibereze? Pentru că diavolul are o lucrare foarte perfidă: încearcă să ne convingă că ceea ce ni se întâmplă este ceea ce suntem. Ai căzut și îți spune: „Ești un om căzut”. Ai păcătuit și îți spune: „Ești păcatul tău”. Ai fost părăsit și îți spune: „Nu meriți să fii iubit”. Ai eșuat și îți spune: „Ești un ratat”. Ai o patimă și îți spune: „Asta ești tu, nu te vei schimba niciodată”. Hristos însă face exact contrariul: desparte omul de răul care îl ține captiv. Nu spune că răul nu există, dar nici nu confundă persoana cu răul ei.
Aici este o lecție extraordinară și pentru felul în care îi privim noi pe ceilalți. Noi spunem repede: „hoțul”, „bețivul”, „desfrânata”, „dependentul”, „mincinosul”, „ăla rău”, „cea care și-a distrus familia”. Punem păcatul în locul numelui și credem că am definit omul. Hristos vede însă dincolo de ceea ce a ajuns omul și privește spre ceea ce poate redeveni. Noi vedem un om care locuiește în morminte; Hristos vede un viitor apostol al Decapolei. Noi vedem trecutul lui, însă Dumnezeu vede și viitorul lui. De aceea este atât de important că demonii spun „Legiune”. Ei sunt mulți, dar omul este unul. Răul fragmentează, Hristos unifică. Patima îl împrăștie pe om în o mie de dorințe, de frici, de măști și de contradicții; harul îl adună. Psalmistul spune despre Dumnezeu: I-a scos pe ei din întuneric și din umbra morții și legăturile lor le-a rupt (Psalmul 106, 14). Iar prorocul Isaia vestește lucrarea lui Mesia ca eliberare: M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire (Isaia 61, 1). Hristos nu vine doar să ne facă suportabili social. El vine să rupă ceea ce ne ține legați și să ne redea libertatea pentru care am fost creați.
Și tocmai de aceea nu trebuie să dezvoltăm o spiritualitate obsedată de diavol. Părintele Arsenie Papacioc avea aici un cuvânt foarte limpede: Diavolul este un tolerat, nu este o putere. El atacă, ispitește, sugerează, încearcă să tulbure, dar nu este un al doilea dumnezeu și nu trebuie să-i acordăm o importanță pe care nu o are. Părintele Arsenie mai spunea ceva foarte practic: Este o mare greșeală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-l gonești. Câtă sănătate duhovnicească este aici! Nu sta ore întregi analizând întunericul. Nu purta dialog cu gândul rău. Nu negocia cu ispita. Nu transforma diavolul în centrul vieții tale duhovnicești. Întoarce-te spre Hristos. Exact aceasta era și pedagogia Sfântului Porfirie Kavsokalivitul. El nu voia ca omul să se consume într-o luptă obsesivă cu întunericul, ci să se îndrepte spre Hristos, pentru că atunci când intră lumina, întunericul pierde teren. Sfântul Porfirie spune minunat: Dumnezeu este El Însuși lumină, iar când suntem uniți cu El, Hristos ne face luminoși. Nu trebuie să petrecem viața măsurând întunericul din cameră; trebuie să deschidem fereastra. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune aproape provocator: Rău este diavolul, o mărturisesc și eu; dar rău luiși, nu nouă, dacă priveghem. Cu alte cuvinte, creștinul nu este chemat să trăiască terorizat. Evanghelia de astăzi nu este Evanghelia puterii demonilor, ci Evanghelia neputinței lor înaintea lui Hristos. Ei Îl roagă, îi cer voie, tremură. Ei știu Cine stă înaintea lor. Nici măcar în turma de porci nu intră fără îngăduire. De aceea creștinul nu trebuie să fie fascinat de rău și nici paralizat de frica lui, ci treaz, smerit și lipit de Hristos.
Sfântul Paisie Aghioritul insistă foarte mult asupra gândurilor, pentru că acolo începe adesea consimțirea noastră. Un gând vine. Faptul că a venit nu înseamnă că este al meu și nici că trebuie să-l primesc. Dar dacă îl hrănesc, dacă îl întorc pe toate părțile, dacă încep să trăiesc în el, încetul cu încetul îi fac loc. De aceea Părinții ne învață trezvia: nu putem împiedica toate păsările să zboare deasupra capului nostru, dar nu trebuie să le lăsăm să-și facă cuib acolo. Și este o diferență enormă între a avea un gând și a deveni omul acelui gând.
Dar scena care mie mi se pare cea mai frumoasă vine după furtună. Oamenii ies să vadă ce s-a întâmplat și îl găsesc pe fostul demonizat îmbrăcat și întreg la minte, șezând la picioarele lui Iisus (Luca 8, 35). Ce Evanghelie într-o singură imagine! Omul care nu putea locui într-o casă stă acum liniștit. Omul care nu purta haine este îmbrăcat. Omul pe care nu-l puteau ține nici lanțurile stă de bunăvoie la picioarele lui Hristos. Și omul în care vorbeau o mie de glasuri este din nou întreg la minte. Aceasta este vindecarea creștină: Hristos îl redă pe om lui însuși. Păcatul te face să nu mai fii tu. Harul nu te transformă într-un altul; te ajută să devii, în sfârșit, omul pe care Dumnezeu l-a gândit când te-a creat. Și aici vine minunat cuvântul Părintelui Emilianos Simonopetritul. Vorbind despre patimi și neputințe, el spune că atunci când omul poate să le încredințeze cu adevărat harului lui Dumnezeu, atunci sunt liber. Nu pentru că patima a dispărut instantaneu, ci pentru că omul nu se mai consideră condamnat să rămână ceea ce este acum. Harul poate face ceea ce singur nu pot face. Și aceasta este o veste uriașă pentru cineva care se luptă de ani de zile cu aceeași slăbiciune. Poate ai mărturisit același păcat de zeci de ori. Poate ți-e rușine să mai spui duhovnicului aceeași cădere. Poate ai promis și ai căzut din nou. Să nu transformi însă căderea repetată într-o identitate definitivă. Una este să spui „am căzut din nou” și alta este să spui „eu nu mă voi schimba niciodată”. Prima poate fi smerenie; a doua poate deveni deznădejde. Iar deznădejdea nu vine de la Dumnezeu.
Dar Evanghelia are aici o întorsătură și mai tulburătoare. Omul se vindecă, porcii pier, iar locuitorii cetății vin la Hristos. Te-ai aștepta să se bucure. Un om pe care îl știau de ani întregi gol, violent, înfricoșător, locuind printre morminte, stă acum sănătos înaintea lor. Și totuși, ei nu-I spun lui Hristos: Rămâi cu noi. Îi cer să plece. De ce? Pentru că uneori omul se obișnuiește atât de mult cu dezordinea lui, încât vindecarea începe să-l sperie. Hristos vindecase un om, dar tulburase un sistem. Până atunci, lucrurile erau clare: demonizatul era la morminte, porcii erau la păscut, iar cetatea își vedea de viață. Fiecare era la locul lui. Venirea lui Hristos a schimbat ordinea priorităților și a arătat că un singur om valorează mai mult decât o turmă întreagă. Și aici întrebarea nu mai este despre ghergheseni. Este despre noi: Cât valorează pentru mine un om? Mai mult decât banii mei? Mai mult decât confortul meu? Mai mult decât orgoliul meu? Mai mult decât reputația mea? Mai mult decât liniștea mea? Pentru Hristos, da. Pentru un singur om, Hristos trece marea. Pentru un singur om, intră într-un ținut în care nimeni nu-L chemase. Pentru un singur om, înfruntă o legiune. Și, în cele din urmă, pentru fiecare om, va merge până la Cruce. De aceea, poate că adevărata demonizare a cetății nu este numai cea spectaculoasă din morminte. Există și o înstrăinare mult mai respectabilă, care locuiește în case, este bine îmbrăcată, își vede de afaceri și totuși poate ajunge să-I spună lui Dumnezeu: „Pleacă din hotarele mele.” Nu-mi schimba viața. Nu-mi atinge obiceiurile. Nu-mi tulbura confortul. Nu-mi cere să renunț la ceea ce iubesc mai mult decât pe Tine. Și aici Evanghelia devine aproape incomodă: poți să nu locuiești în morminte și totuși să-I ceri lui Hristos să plece.
Dar Hristos nu Se răzbună pe cetate. Nu îi amenință. Nu îi obligă să-L primească. Se urcă în corabie și pleacă. Dumnezeu respectă până și libertatea care Îl refuză. Numai că lasă în urma Lui un om vindecat. Fostul demonizat Îl roagă: „Ia-mă cu Tine”. Pare cea mai frumoasă cerere posibilă. După iadul prin care trecuse, ar fi vrut să nu se mai despartă niciodată de Cel Care îl salvase. Dar Hristos îi spune ceva neașteptat: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Observați frumusețea acestui cuvânt: Întoarce-te la casa ta. La începutul Evangheliei ni se spusese că omul nu mai locuia în casă. La sfârșit, Hristos îl trimite acasă. Aceasta este întreaga Evanghelie într-un singur drum: de la mormânt la casă.
Răul îl scoate pe om din comuniune, Hristos îl întoarce în ea. Răul îl dezbracă, Hristos îl acoperă. Răul îl împrăștie, Hristos îl adună. Răul îi fură numele, Hristos îi redă persoana. Răul îl împinge în pustiu, Hristos îl trimite acasă. Răul îl face o spaimă pentru ceilalți, Hristos îl face mărturisitor înaintea acelorași oameni. Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu: nu doar că te scoate din locul în care ai căzut, ci poate transforma chiar locul rușinii tale în locul mărturiei tale. Omul acesta este trimis tocmai la cei care îl văzuseră în cea mai cumplită stare. Nu trebuie să inventeze o predică. Trebuie să spună un singur lucru: ce a făcut Dumnezeu cu el. Aici începe și mărturisirea noastră adevărată. Nu trebuie să le demonstrăm tuturor că suntem buni creștini. Nu trebuie să avem răspuns la toate întrebările. Uneori cea mai puternică mărturie este mult mai simplă: eram într-un loc din care singur nu mai puteam ieși și Hristos nu m-a lăsat acolo.
De aceea, tema pe care v-aș propune-o pentru săptămâna aceasta este foarte simplă. Nu vă cer să căutați „legiunile” altora și nici să deveniți vânători ai întunericului. Vă rog să vă întrebați, în liniște, înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, care este locul din viața mea în care nu mai sunt cu adevărat liber?” Un obicei, un resentiment, o frică, o relație, o patimă, un gând repetitiv, o nevoie de control, o dependență, orice lucru despre care simțiți că a început să vă conducă mai mult decât îl conduceți voi. Numiți un singur lucru. Nu zece. Și timp de șapte zile, dimineața sau seara, puneți-l înaintea lui Hristos printr-o rugăciune foarte scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, aici nu mai sunt liber. Singur nu pot, dar cu Tine nu vreau să rămân așa. Redă-mă mie însumi și fă-mă iar al Tău.” Iar dacă acel lucru trebuie mărturisit la Spovedanie, nu-l mai ascundeți. Dacă are nevoie și de ajutor medical ori psihologic, cereți-l fără rușine; Dumnezeu lucrează și prin oamenii pe care i-a înzestrat să vindece. Dacă trebuie să cereți iertare cuiva, cereți. Dacă trebuie să puneți o limită, puneți-o. Dacă trebuie să renunțați la ceva, începeți. Dar faceți un pas concret spre casă. Pentru că poate aceasta este vestea cea mare a Evangheliei de mâine: oricât de departe a ajuns omul, Hristos încă știe drumul până la el. Chiar dacă nu mai locuiește în casă. Chiar dacă ceilalți s-au obișnuit să-l creadă pierdut. Chiar dacă el însuși nu mai știe cine este. Hristos trece marea. Hristos intră între morminte. Hristos nu se sperie de „Legiune”. Și, dintre toate glasurile care au vorbit vreodată peste viața acelui om, ultimul cuvânt nu-l au demonii, nu-l are trecutul, nu-l are rușinea și nu-l are căderea. Ultimul cuvânt îl are Hristos: Întoarce-te la casa ta. Amin.
Protos. Luca Nicolcea

