Site icon Manastirea Sf. Maria Techirghiol

Când vrăjmașul nu mai are voie să locuiască în tine

Ca să înțelegem cât de puternic este cuvântul Evangheliei de astăzi, trebuie să vedem mai întâi când și cui îl spune Hristos. Ne aflăm în acel mare cuvânt al Domnului pe care Sfântul Evanghelist Luca îl așază după chemarea celor doisprezece Apostoli. Iisus coboară împreună cu ei și Se oprește într-un loc șes, înconjurat de mulțimea ucenicilor și de oameni veniți din Iudeea, din Ierusalim, dar și din ținuturile Tirului și Sidonului. Oameni foarte diferiți, veniți să-L asculte și să fie vindecați. Sfântul Luca spune că toată mulțimea căuta să se atingă de El, că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți (Luca 6, 19). Și tocmai în mijlocul acestei mulțimi de oameni răniți, bolnavi, apăsați, dar dornici de vindecare, Hristos începe să vorbească despre un alt fel de om. Mai întâi rostește Fericirile: fericiți cei săraci, cei flămânzi, cei care plâng, cei prigoniți pentru Fiul Omului. Apoi ajunge la cuvântul care răstoarnă logica obișnuită a relațiilor dintre oameni: Vouă, celor ce ascultați, vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri (Luca 6, 27-28).

Observați un amănunt extraordinar: Vouă, celor ce ascultați, vă spun…! Nu tuturor celor care Îl aud, ci celor care sunt dispuși să asculte. Pentru că există o diferență între a auzi Evanghelia și a o lăsa să intre în tine. Cuvântul acesta nu poate fi primit doar cu urechea. El cere o inimă dispusă să fie schimbată. Mai mult, Hristos spune aceste cuvinte unor oameni care știau foarte bine ce înseamnă vrăjmășia. Trăiau sub stăpânire romană, într-o societate traversată de tensiuni religioase, politice și sociale, într-o lume în care răzbunarea, onoarea rănită și delimitarea dintre „ai noștri” și „ceilalți” aveau o greutate enormă (ca şi astăzi, de altfel). Iar Hristos nu le oferă o strategie prin care să-și învingă adversarii. Le oferă ceva mult mai greu: o cale prin care să nu devină asemenea adversarilor lor. De fapt, Domnul schimbă întrebarea. Omul întreabă firesc: „Ce să fac cu cel care mă urăște?” Hristos îl conduce spre o întrebare mult mai adâncă: „Ce se întâmplă cu tine atunci când cineva te urăște?” Ce face răul celuilalt din inima ta? Ce se naște în tine când ești nedreptățit? Ce devii după ce ai fost rănit? Pentru că poți să-l învingi pe vrăjmașul tău și, în același timp, să fii învins de ura față de el. Poți să câștigi procesul și să-ți pierzi pacea. Poți să demonstrezi că ai avut dreptate și să nu mai fii capabil să iubești.

Poți să-l scoți pe omul acela din viața ta și să descoperi că l-ai mutat, de fapt, înăuntrul tău. De aceea, Hristos nu ne învață astăzi o tehnică de gestionare a conflictelor. Ne descoperă ce se întâmplă cu inima omului atunci când ea întâlnește răul și, mai ales, cum poate rămâne inima aceea a lui Dumnezeu fără să devină asemenea răului care a lovit-o. Abia acum putem auzi cu adevărat cuvântul Evangheliei: Iubiți pe vrăjmașii voștri.

Astfel, sunt cuvinte ale Mântuitorului pe care le ascultăm și simțim imediat că le putem împlini. Sunt altele care ne cercetează, ne neliniștesc, ne obligă să ne schimbăm câte ceva. Dar există și câteva cuvinte înaintea cărora omul rămâne aproape fără apărare, pentru că ele nu-i mai cer doar să facă ceva, ci să devină altfel.

Iar cuvântul Evangheliei de astăzi este unul dintre acestea. Practic, Hristos nu spune: suportați-i, sau: evitați-i. Nu spune nici măcar numai: iertați-i. Spune: iubiți-i. Și aici începe cutremurul Evangheliei. Pentru că este relativ ușor să-L iubești pe Dumnezeu atunci când simți că te ajută. Este frumos să-i iubești pe oamenii care te iubesc, care te caută, care îți vorbesc frumos, care îți sunt recunoscători. Dar Hristos spune astăzi că iubirea creștină începe să-și arate adevărata măsură tocmai acolo unde omul firesc spune: „Până aici!”. Până aici am putut să iert, până aici am putut să rabd. După ce mi-a făcut, nu mai vreau să aud de el. Nu-i doresc răul, dar să nu-l mai văd. L-am iertat, dar n-am uitat. Și, mai ales, să nu-mi ceară Dumnezeu să-l iubesc. Iată, iubiţilor, tocmai acolo începe Evanghelia de astăzi.

Și trebuie să lămurim de la început ceva, pentru că altfel putem răni oameni în numele Evangheliei: a iubi nu înseamnă a numi răul bine. Hristos nu ne cere să rămânem într-o relație abuzivă, să acceptăm violența, să încurajăm nedreptatea, să renunțăm la adevăr sau să ne prefacem că rana nu există. Iubirea creștină nu este complicitate cu răul. Poți ierta un om și, pentru o vreme sau pentru totdeauna, să fie necesar să păstrezi distanță față de el. Poți iubi și spune „nu”. Poți ierta și pune o limită. Poți dori mântuirea unui om fără să-i mai permiți să-ți distrugă viața. Sfântul Paisie Aghioritul are un cuvânt de un realism extraordinar: pe omul care se pocăiește sincer îl ierți și îl iubești de aproape; pe cel care continuă să rănească îl ierți „de șaptezeci de ori câte șapte”, dar îl poți iubi de departe și te rogi pentru el. Aceasta este foarte important: iertarea nu anulează discernământul. Dar nici discernământul nu trebuie transformat într-un nume frumos pentru ură. Pentru că uneori spunem: „L-am iertat, dar nu mai am nimic cu el”. Numai că încă vorbim despre el, încă ne încordăm când îi auzim numele, încă ne bucurăm puțin când aflăm că nu-i merge bine, încă repetăm în minte procesul: ce ne-a spus, ce i-am fi putut răspunde, cum într-o zi va vedea el că noi am avut dreptate. Omul nu mai este lângă noi, dar continuă să locuiască în noi. Și aceasta este una dintre marile drame ale neiertării: cel care te-a rănit o dată ajunge, prin ura ta, să te rănească de o sută de ori. A făcut ceva într-o zi, dar tu retrăiești acea zi ani întregi. El poate nici nu se mai gândește la tine, iar tu porți dialoguri cu el în fiecare seară. Îi răspunzi în minte, îl judeci, îl condamni, îi construiești sentințe. Îți ocupă memoria, rugăciunea, liniștea, uneori chiar relațiile cu ceilalți. Și atunci întrebarea Evangheliei nu mai este doar: „Îl iubești pe vrăjmașul tău?”, ci și: „Cât din inima ta i-ai dat vrăjmașului tău?” Pentru că inima aceea era făcută să fie locul lui Dumnezeu.

De aceea, iubirea vrăjmașilor este și o formă profundă de libertate. Nu îl eliberez numai pe celălalt de datoria pe care o are față de mine; mă eliberez pe mine de obligația de a-l urî. Nu mai las răul lui să hotărască cine devin eu. Dacă el m-a mințit, eu nu sunt obligat să devin suspicios față de toți oamenii. Dacă el m-a trădat, eu nu sunt obligat să-mi petrec viața fără încredere. Dacă el m-a umilit, eu nu sunt obligat să mă transform într-un om amar. Dacă el a fost rău, răutatea lui nu primește dreptul de a se reproduce în mine. Aici este biruința creștină. Răul se oprește la mine. Mi l-ai făcut, dar eu nu-l dau mai departe. M-ai rănit, dar eu nu voi transforma rana mea într-o armă pentru altcineva. M-ai vorbit de rău, dar eu nu-mi voi vindeca imaginea distrugând-o pe a ta. M-ai umilit, dar nu voi avea nevoie de umilirea ta pentru a-mi recâștiga demnitatea. Aceasta este iubirea vrăjmașilor. Nu o emoție dulce. Nu o simpatie obligatorie. Nu uitarea artificială a trecutului. Ci hotărârea ca răul primit să nu devină rău transmis. Și dacă ne uităm la Hristos, descoperim că exact asta se întâmplă pe Cruce: omenirea Îi dă ură, iar El nu întoarce ură. Îi dă scuipat, batjocură, cuie, iar din El nu iese ceea ce intră în El. Din Hristos iese iubire prin cuvintele: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Aceasta este, poate, cea mai înaltă definiție a iubirii creștine: să nu devii ceea ce ți-a făcut celălalt.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede că omul care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele chiar dacă acesta îl urăște, îl insultă sau îl amenință, pentru că temelia iubirii sale nu mai este comportamentul celuilalt, ci Hristos. Aici trebuie să vorbim și despre iubirea de sine, pentru că și ea este adesea înțeleasă greșit. Scriptura spune: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 39). Așadar, există o iubire de sine sănătoasă, fără de care nici iubirea aproapelui nu se poate așeza bine. A te iubi creștinește nu înseamnă să te admiri, să te justifici în toate sau să-ți faci din propriul confort centrul lumii. Înseamnă să te privești așa cum te privește Dumnezeu: ca pe un om care are o demnitate ce nu dispare nici atunci când cade, dar care tocmai pentru că este iubit este chemat să se schimbe. Să nu te urăști pentru păcatele tale, dar nici să nu le botezi virtuți. Să te ierți după ce Dumnezeu te-a iertat, dar să nu transformi iertarea în permisiunea de a continua răul. Să ai grijă de sufletul și de trupul tău, să-ți cunoști limitele, să ceri ajutor când nu mai poți și să nu accepți să fii distrus sub pretextul unei smerenii false. Omul care se urăște pe sine va iubi foarte greu sănătos pe altcineva. Va cere celuilalt să-i umple golurile, îl va controla, îl va poseda, se va teme să nu-l piardă, va confunda iubirea cu dependența. De aceea Dumnezeu vindecă întâi felul în care mă privesc, pentru ca apoi să pot privi și chipul celuilalt fără să-l folosesc. Iar cele trei iubiri — de Dumnezeu, de aproapele și iubirea sănătoasă de sine — nu sunt trei drumuri diferite. Ele se verifică una pe alta. Nu pot spune că-L iubesc pe Dumnezeu și să hrănesc deliberat ura față de omul făcut după chipul Lui. Sfântul Ioan Evanghelistul spune fără echivoc: Cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4, 20). Dar nici iubirea aproapelui fără Dumnezeu nu-și păstrează întotdeauna măsura. Poate deveni posesivitate, dependență, nevoie de validare sau frică de abandon. Iar iubirea de sine fără Dumnezeu devine foarte ușor egoism. Iată, Dumnezeu le pune în ordine pe toate trei. Mă iubesc pentru că Dumnezeu m-a voit. Te iubesc pentru că Dumnezeu te-a voit. Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi pe amândoi. Și atunci ajungem la punctul cel mai greu: vrăjmașul.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că iubirea vrăjmașilor este poruncă, nu este o îndemnare oarecare și adăuga foarte realist că, dacă încă nu poți ajunge la iubire, începe măcar prin a nu mai urî.  Mi se pare extraordinar acest realism duhovnicesc al Părintelui nostru Arsenie. Poate astăzi nu poți spune: „Doamne, îl iubesc”. Ar fi chiar minciună. Spune-I adevărul: „Doamne, încă mă doare.” „Doamne, când îi aud numele, mă tulbur.” „Doamne, încă îl judec.”„Doamne, nu pot să-l iubesc, dar nu   să-l mai urăsc.” Aceasta este deja rugăciune. Nu-I aduc lui Dumnezeu sentimentul pe care nu-l am. Îi aduc voința mea bolnavă, dar întoarsă spre vindecare. Eu pun începutul, iar harul lucrează ceea ce eu singur nu pot. De aceea Preafericitul Părinte Daniel subliniază că iubirea vrăjmașilor, fiind mai presus de puterea firii căzute, are nevoie de ajutorul lui Hristos; iar iubirea sinceră începe cu rugăciunea pentru cel care ne-a rănit.  Și aici avem un criteriu foarte simplu. Vrei să afli cât de vindecată este rana? Încearcă să rostești numele celui care te-a rănit înaintea lui Dumnezeu. Nu într-o discuție, nici într-o bârfă. Nu într-un rechizitoriu. În rugăciune. „Doamne, miluiește-l pe…” Și vezi ce se întâmplă în tine. Uneori numele acela nu trece de gât. Uneori se ridică imediat toate amintirile. Uneori mintea începe să explice lui Dumnezeu ce ți-a făcut omul acela, ca și cum Dumnezeu n-ar ști. Dar continuă. Pentru că rugăciunea pentru vrăjmaș nu îl schimbă întotdeauna imediat pe vrăjmaș. Mai întâi schimbă locul pe care vrăjmașul îl ocupă în tine.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul merge până în adâncul acesta și spune că putem rosti formal cuvântul iertării, dar dacă după șapte ani scoatem din nou la lumină ceea ce ne-a făcut omul, înseamnă că iertarea nu a coborât încă în inimă.  Cât adevăr! Avem uneori adevărate arhive interioare. Nu mai știm ce am mâncat acum trei zile, dar știm exact o propoziție pe care cineva ne-a spus-o acum cincisprezece ani. Cu tonul vocii, cu locul, cu ora, cu cine mai era de față. De ce? Pentru că durerea are memorie. Dar și harul poate avea memorie. Iertarea nu înseamnă amnezie. Înseamnă că îmi amintesc fără să mai doresc să rănesc. Îmi amintesc, dar amintirea nu mai sângerează. Îmi amintesc, dar nu mai cer răzbunare. Îmi amintesc, dar pot spune: „Doamne, ai milă și de el.” Aici se petrece vindecarea.

Și poate că nicăieri nu vedem mai limpede aceasta decât în viața celor care au avut motive omenești uriașe să urască și, totuși, au ales să nu urască.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae pe care Biserica astăzi îl cinsteşte în calendar a trecut prin Jilava și Aiud, prin anchete, umilință, frig, foame și ani de detenție. Mărturiile despre întoarcerea lui acasă sunt cutremurătoare tocmai prin ceea ce nu s-a întors cu el din închisoare: ura. Fiica sa Lidia mărturisea că tatăl ei nu s-a întors înrăit și nici cu dorință de răzbunare, ci senin și împăcat. Despre un gardian de o cruzime deosebită nu spunea: „Ce monstru!”, ci: „Ce om nefericit!”  Observați diferența. Răul era numit rău. Cruzimea nu era negată. Dar dincolo de cruzime, Sfântul Dumitru încă mai putea vedea omul. Aceasta este iubirea vrăjmașului. Să vezi păcatul fără să desființezi persoana. Să condamni răul fără să dorești pierzarea celui care l-a făcut. Să nu confunzi dreptatea cu răzbunarea. Să poți spune despre omul care te-a făcut să suferi: „Doamne, ce nefericit trebuie să fie ca să poată face aceasta. Vindecă-l.” Sfântul Dumitru spunea că schimbarea unui vrăjmaș nu se realizează prin constrângere, ci cere răbdare și multă rugăciune; propria lui viață, inclusiv anii detenției, a devenit mărturie a acestei teologii trăite.

Și acum înțelegem poate mai bine cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc, pe care aș vrea să-l luaţi cu voi acasă: Atunci semeni cu Dumnezeu, când știi să ierți! Nu semeni cu Dumnezeu când ai dreptate, nici când câștigi disputa şi nici când celălalt este obligat să recunoască faptul că ți-a greșit. Semeni cu Dumnezeu când ai puterea să nu-l distrugi pe cel care te-a rănit. Pentru că aceasta face Dumnezeu cu noi. Și noi am fost nerecunoscători. Și noi am promis și n-am făcut. Și noi am venit la spovedanie cu aceleași păcate. Și noi L-am rănit pe Dumnezeu prin alegerile noastre, iar El nu a obosit să ne aștepte. Sfântul Apostol Pavel spune ceva uluitor: Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” și chiar „vrăjmași” (cf. Romani 5, 8-10). Aici este cheia întregii Evanghelii de astăzi: Hristos nu ne cere să facem cu vrăjmașii noștri ceva ce Dumnezeu nu a făcut mai întâi cu noi. Noi suntem iertați care învățăm să iertăm. Noi suntem iubiți care învățăm să iubim. Noi suntem oameni cărora Dumnezeu le-a dat încă o șansă și care nu mai au voie să creadă că alt om nu merită nicio șansă. De aceea Hristos nu încheie Evanghelia spunând: „Fiți politicoși”. Nici: „Fiți oameni civilizați”. Nici măcar: „Fiți mai buni”. Spune ceva amețitor: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv. Adică: semănați cu Dumnezeu. Și aici iubirea vrăjmașilor nu mai este numai o obligație morală. Devine cale de îndumnezeire. Vrăjmașul meu, fără să știe, poate deveni locul în care eu învăț cel mai greu și cel mai adevărat să semăn cu Dumnezeu. Nu pentru că răul lui este bun.

Ci pentru că Dumnezeu poate face din rana pe care mi-a provocat-o el locul în care se naște în mine o iubire pe care înainte nu o aveam.

Tema pentru acasă de săptămâna aceasta vine cu o singură propunere. Nu zece. Și nici una ușoară. Ce aveţi de făcut: să alegeți un singur nume. Numele unui om care v-a rănit, v-a nedreptățit, v-a dezamăgit sau pe care pur și simplu nu-l puteți purta în inimă. Timp de șapte zile, o singură dată pe zi, spuneți: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine și miluiește-l și pe el. Vindecă în mine ceea ce m-a rănit și în el ceea ce l-a făcut să rănească. Atât. Nu trebuie să-l sunați dacă relația este nesănătoasă. Nu trebuie să vă prefaceți că nu s-a întâmplat nimic. Nu trebuie să simțiți din prima zi ceva frumos. Dar șapte zile nu mai vorbiți de rău despre acel om.

Aceasta este partea grea a temei. Rugați-vă pentru el și nu-l mai judecați cu voce tare. Iar dacă după șapte zile rana este încă acolo, continuați. Poate că omul acela nu se va schimba. Dar s-ar putea să descoperiți ceva mult mai important: că, încet-încet, nu mai locuiește el în inima voastră, ci Hristos. Și atunci veți înțelege dinăuntru, nu dintr-o carte, ce voia să spună Părintele Arsenie când a zis: Atunci semeni cu Dumnezeu, când știi să ierți! Iar dacă ajungem să semănăm, fie și puțin, cu Dumnezeu, atunci vrăjmașul nu ne-a biruit. Rana nu ne-a biruit. Trecutul nu ne-a biruit. Pentru că ultimul cuvânt nu l-a avut răul care ni s-a făcut. Ultimul cuvânt L-a avut şi Îl are Hristos, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

Protos. Luca Nicolcea

Exit mobile version