Pilda pe care am auzit-o astăzi nu este rostită într-un moment oarecare al propovăduirii Mântuitorului, ci în ultimele zile ale vieții Sale pământești, după intrarea în Ierusalim și după curățirea Templului. Atmosfera era deja încărcată. Arhiereii și bătrânii poporului Îl întreabă pe Hristos cu ce putere face toate acestea și cine I-a dat această autoritate, iar Domnul, în loc să le ofere un răspuns teoretic, le pune înainte o oglindă. Pilda lucrătorilor celor răi este rostită în primul rând către conducătorii religioși ai lui Israel, care cunoșteau Legea, prorocii și făgăduințele, dar ajunseseră să se poarte față de via lui Dumnezeu ca niște proprietari, nu ca niște slujitori. De aceea, când Mântuitorul vorbește despre stăpânul viei, despre slujitorii bătuți și uciși și, la urmă, despre fiul scos afară din vie și omorât, cei care Îl ascultau înțelegeau foarte bine aluzia: Dumnezeu trimisese prorocii, iar acum Îl trimitea pe Fiul Său. Pilda era, așadar, și o chemare la pocăință, și o profeție despre ceea ce avea să se întâmple peste numai câteva zile, când Hristos avea să fie scos în afara cetății și răstignit.
Şi tocmai de aceea, Evanghelia acestei Duminici ne pune înainte una dintre cele mai aspre pilde rostite de Mântuitorul, dar, dacă o privim cu atenție, vom descoperi că asprimea ei nu vine din lipsa iubirii lui Dumnezeu, ci tocmai din grija Lui pentru libertatea omului. Hristos vorbește despre un stăpân care sădește o vie, o împrejmuiește cu gard, sapă în ea un teasc, construiește un turn de pază, o încredințează unor lucrători și apoi se duce departe. Totul fusese pregătit: pământul, apărarea, locul roadelor, supravegherea viei. Lucrătorilor nu li se cerea să creeze via din nimic, ci să lucreze ceea ce primiseră și, la vremea potrivită, să recunoască prin roade că via nu le aparține. Acest amănunt, că stăpânul s-a dus departe, este extraordinar de important. Dumnezeu nu rămâne deasupra omului ca un supraveghetor care îi controlează fiecare gest, nu îi confiscă libertatea și nu îl obligă să rodească, ci îi oferă spațiul în care răspunsul său să poată fi adevărat. Dumnezeu nu-Și impune prezența, ci îi lasă omului acel spațiu al libertății în care să poată iubi, să poată asculta și, din nefericire, să poată refuza. Tocmai aici începe însă ispita lucrătorilor: distanța Stăpânului este interpretată nu ca încredere, ci ca absență, iar libertatea primită ca dar începe să fie trăită ca drept de proprietate. Via care le fusese încredințată ajunge, în mintea lor, să fie „via noastră”.
Și oare nu tocmai aceasta este una dintre marile confuzii ale omului contemporan? Spunem foarte ușor: „este viața mea, este trupul meu, este timpul meu, sunt banii mei, sunt alegerile mele și fac cu ele ceea ce vreau”. Numai că Sfânta Scriptură începe de la o altă înțelegere: Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea (Psalmul 23, 1), iar Sfântul Apostol Pavel ne spune și mai personal: Nu sunteți ai voștri, căci ați fost cumpărați cu preț (I Corinteni 6, 19-20). Dumnezeu nu ne spune aceasta pentru a ne umili sau pentru a ne transforma în obiecte fără voință, ci pentru a ne aminti că existența noastră este mai întâi dar, înainte să devină proiect personal.
Pilda aceasta trimite, desigur, mai întâi la istoria lui Israel. Imaginea viei vine din Vechiul Testament, mai ales din cântarea Prorocului Isaia: „Iubitul meu avea o vie pe o coastă mănoasă; a săpat-o, a curățit-o de pietre și a sădit-o cu viță de soi” (Isaia 5, 1-2). Dumnezeu Își pregătise poporul, îi dăduse Legea, prorocii, cultul și făgăduințele, așteptând roadele credinței. Toate acestea rămân adevărate, dar pilda ne îngăduie astăzi să coborâm și mai adânc: fiecare dintre noi are o vie încredințată. Via mea este însăși viața mea. Trupul, sănătatea, mintea, timpul, familia, copiii, profesia, posibilitățile materiale, darurile pe care le-am primit, oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat lângă mine — toate acestea îmi sunt încredințate, dar niciuna nu este proprietatea mea absolută. Chiar și copiii noștri, pe care îi iubim poate mai mult decât propria viață, nu sunt „ai noștri” în sens absolut; ne-au fost încredințați pentru o vreme, ca să-i creștem spre libertate și spre Dumnezeu, nu să-i construim după propriile noastre frici și ambiții. Iar într-o zi, pentru fiecare vie încredințată, va exista întrebarea roadelor: ce ai făcut cu ceea ce ai primit?
Drama lucrătorilor începe atunci când aceștia nu mai acceptă nici măcar să li se amintească faptul că există un Stăpân. Când vin slujitorii să primească roadele, unii sunt bătuți, alții uciși, alții omorâți cu pietre. În primul înțeles al pildei, aceștia sunt prorocii trimiși de Dumnezeu, iar Sfântul Ioan Gură de Aur vede în faptul că Stăpânul continuă să trimită slujitori, în ciuda tuturor refuzurilor, nu slăbiciune, ci uimitoarea Lui îndelungă-răbdare. Dumnezeu avertizează, cheamă, mai trimite o dată, oferă omului încă o posibilitate de întoarcere înainte ca refuzul să se întărească definitiv. Dar și în viața noastră Dumnezeu trimite „slujitori”, numai că nu întotdeauna îi numim astfel. Uneori este glasul conștiinței care ne spune că drumul ales nu este bun. Alteori este un om apropiat care vede ceea ce noi nu mai vedem și îndrăznește să ne spună adevărul. Poate fi soțul sau soția, un prieten, un copil, un părinte sau duhovnicul. Problema apare când, în loc să cercetăm mesajul, eliminăm mesagerul. Câtă vreme omul spune ceea ce vrem să auzim, îl considerăm înțelept; când ne contrazice, spunem că nu ne înțelege. Câtă vreme conștiința nu ne tulbură, spunem că avem pace; când începe să ne mustre, încercăm s-o reducem la tăcere.
Părintele Vasilios Bacoianis descrie foarte bine acest mecanism atunci când vorbește despre omul care vine cu un gând deja hotărât și caută doar confirmarea lui: dacă duhovnicul nu îl aprobă, ispita este să schimbăm duhovnicul, nu gândul. Iar aceasta este o formă foarte subtilă de negare. Nu mai vrem adevărul, ci validarea propriei voințe. Iar arhimandritul Emilianos Simonopetritul spune că voia proprie are o putere atât de mare, încât omul poate găsi o mie și una de argumente pentru a-și demonstra că are dreptate. Și exact aici începe una dintre marile noastre autoînșelări: decizia este luată deja, iar rațiunea este trimisă ulterior să-i găsească justificări. Trăim, de altfel, într-o epocă în care această auto-confirmare a devenit foarte ușoară. Dacă nu-mi place ceea ce aud, pot găsi imediat pe internet o opinie care mă aprobă, un grup care gândește ca mine, un om care îmi spune că problema este întotdeauna la ceilalți. Algoritmii ne pot construi chiar o lume în care aproape nimeni nu ne mai contrazice. Și astfel ajungem să confundăm liniștea cu lipsa glasurilor incomode. Dar uneori ceea ce numim „pace” este doar faptul că am eliminat din jurul nostru pe toți cei care ne mai puteau trezi.
Părintele Simeon Kraiopoulos merge și mai adânc și spune că egoismul îl poate transforma pe om în propriul său idol. Atunci nu mai întreb: „Doamne, ce vrei Tu de la mine?”, ci încerc să-L conving pe Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce eu am decis deja. De aici se naște ceea ce am putea numi iluzia proprietarului absolut: viața este a mea, trupul este al meu, timpul este al meu, cariera este a mea, relațiile sunt ale mele și nimeni nu are dreptul să-mi spună nimic. Numai că omul care spune „fac ce vreau cu viața mea” uită un lucru elementar: nu el și-a dat viața. Libertatea creștină nu înseamnă să poți face orice îți trece prin minte, ci să fii atât de liber încât să nu fii obligat să faci tot ceea ce îți cere patima. Sfântul Antonie cel Mare spune limpede că omul poate fi rob patimilor și, tot prin voință luminată de har, poate refuza să li se plece. Sunt liber nu atunci când pot răspunde oricărei jigniri, ci când pot alege să tac; nu când pot cumpăra tot ce îmi doresc, ci când dorința nu mă stăpânește; nu când pot face tot ceea ce-mi permite lumea, ci când pot refuza ceea ce îmi rănește sufletul; nu când nimeni nu-mi spune «nu», ci când un «nu» nu îmi distruge identitatea. Sfântul Paisie Aghioritul vorbea adesea despre voia proprie ca despre unul dintre marile obstacole ale vieții duhovnicești, iar Sfântul Porfirie Kavsokalivitul ne amintește că acolo unde este iubire adevărată există și libertate adevărată. Dumnezeu nu este rivalul libertății noastre, pentru că El este izvorul ei. Poruncile nu sunt zidurile unei închisori, ci gardul viei din Evanghelie. Iar gardul nu este construit ca să împiedice via să crească, ci ca s-o păzească de ceea ce o poate distruge.
Ajungem însă la punctul cel mai cutremurător al pildei. După ce slujitorii sunt respinși, Stăpânul spune: La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Aici nu mai avem doar o lecție morală despre responsabilitate, ci intrăm direct în taina lui Hristos. Fiul este El. Dumnezeu nu Se mulțumește să trimită porunci, avertismente sau proroci, ci, după cum spune Sfântul Apostol Ioan, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3, 16). Iar lucrătorii, văzându-L pe Fiul, spun ceva înfricoșător: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Într-o singură propoziție este descrisă întreaga tragedie a omului care Îl exclude pe Dumnezeu: vrea moștenirea fără Moștenitor, darurile fără Dăruitor, via fără Stăpân. Vrea sănătate, succes, iubire, prosperitate, libertate, sens și, dacă se poate, chiar veșnicie, dar toate acestea fără ca Hristos să-i spună cum să trăiască. Și aici pilda nu mai aparține doar arhiereilor și fariseilor de acum două mii de ani. Este drama noastră. Putem dori familia, dar fără jertfă; iubirea, dar fără fidelitate; libertatea, dar fără responsabilitate; credința, dar fără pocăință; Biserica, dar fără ascultare; chiar și pe Dumnezeu, cu condiția să nu atingă zonele în care am pus semnul: „proprietate privată”. Numai că atunci când Îl scoatem pe Hristos din vie, nu rămânem mai liberi. Începem, fără să ne dăm seama, să ne autosabotăm tocmai lucrurile după care alergăm. Hristos citează Psalmul 117 și spune: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului (Psalmul 117, 22; Matei 21, 42). Ziditorii leapădă tocmai Piatra fără de care construcția lor nu poate rămâne în picioare.
Cât de des facem și noi aceasta! Căutăm pacea, dar Îl scoatem din viața noastră pe Cel Care spune: Pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27); căutăm libertatea, dar Îl refuzăm pe Cel Care spune: Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32); căutăm sensul, dar ne îndepărtăm de Cel Care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Apoi ne mirăm că viața, construită cu atâta grijă, începe să se fisureze. Aceasta este auto-sabotarea duhovnicească: elimin din existența mea tocmai Piatra pe care trebuie să mă sprijin și apoi sufăr pentru că edificiul nu mai are stabilitate. De aceea duhovnicul are uneori o lucrare incomodă, dar vindecătoare. El nu este proprietarul vieții celui care vine la Spovedanie și nu este chemat să-i anuleze libertatea. Stăpânul viei rămâne Hristos. Dar duhovnicul poate pune întrebarea pe care noi singuri o evităm: „Ce roade produce alegerea aceasta în tine? Te face mai pașnic sau mai tulburat? Mai smerit sau mai îndreptățit? Mai capabil să iubești sau mai preocupat să controlezi? Te apropie de Hristos sau te obligă să te ascunzi de El?” Uneori o astfel de întrebare doare, însă tocmai durerea ei poate fi semnul că a atins locul pe care îl apăram cel mai mult.
Părintele Arsenie Papacioc insista foarte mult asupra libertății omului, dar nu asupra unei libertăți rupte de adevăr. Personalitatea trebuie apărată, voința omului trebuie respectată, însă voia proprie absolutizată poate deveni una dintre cele mai grele robii. Dumnezeu nu vrea să ne distrugă personalitatea, ci să ne elibereze persoana de tirania ego-ului. Iar Sfântul Isaac Sirul ne arată că începutul acestei vindecări este recunoașterea propriei neputințe. Nu ura de sine, nu disprețul față de propria persoană, ci adevărul: „Doamne, aici m-am înșelat. Aici am numit libertate ceea ce, de fapt, mă robește. Aici am alungat glasul care încerca să mă trezească.” Pentru că există și o formă foarte perfidă de negare duhovnicească. Spunem: „Asta sunt eu.” „Așa este firea mea.” „Cine mă iubește trebuie să mă accepte.” Numai că uneori ceea ce numim „firea mea” nu este firea creată de Dumnezeu, ci o patimă repetată atât de mult încât s-a lipit de identitatea noastră. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că de multe ori omul vede din propriul egoism numai „vârful aisbergului”; partea cea mai mare rămâne ascunsă până când începe o adevărată lucrare de pocăință. Iar pocăința nu este o condamnare psihologică a propriei persoane. Vinovăția sterilă spune: „Sunt un om fără valoare”; pocăința spune: „Doamne, acum încep să văd ce am făcut, dar știu că Tu mă poți schimba.” Una îl ține pe om închis în sine, cealaltă îl întoarce spre Hristos. De aceea pericopa evanghelică despre lucrătorii cei răi nu trebuie să ne lase cu sentimentul că suntem niște administratori nevrednici care așteaptă pedeapsa, ci cu chemarea de a-L reașeza pe Hristos în locul din care L-am scos. Și acesta este, de fapt, lucrul minunat al pildei: Piatra lepădată nu rămâne lepădată. Oamenii Îl scot pe Fiul afară din vie și Îl omoară, dar răutatea lor nu poate anula planul lui Dumnezeu. Crucea nu devine sfârșitul lui Hristos, ci începutul biruinței. Mormântul nu-L poate păstra. Cel lepădat devine Piatra din capul unghiului. Tocmai aici ultimul cuvânt încetează să mai fie al lucrătorilor răi și devine al lui Dumnezeu.
Așadar, dacă astăzi descoperim că există o parte a vieții în care am spus: „Aici eu sunt stăpânul, aici Dumnezeu să nu intre”, nu avem motiv să deznădăjduim. Câtă vreme omul este viu, via poate fi lucrată din nou, iar Piatra poate fi pusă din nou la temelie. Sfântul Porfirie ne îndeamnă să nu ne petrecem viața luptând obsesiv cu întunericul, ci să deschidem sufletul spre Hristos, pentru că lumina Lui este cea care alungă întunericul. Iar Părintele Emilianos arată că adevărata libertate începe când omul înțelege că harul lui Dumnezeu poate lucra chiar prin neputința lui, dacă aceasta este adusă înaintea Lui cu sinceritate.
De aceea, tema acestei săptămâni aș vrea să fie o cercetare simplă, dar poate incomodă: „Care sunt slujitorii pe care îi alung din viața mea pentru ca nimeni să nu-mi tulbure confortul sau iluzia că eu controlez totul?” Poate este conștiința pe care o reduc la tăcere, un cuvânt al Evangheliei pe care îl ocolesc, duhovnicul sau omul apropiat care îmi spune un adevăr pe care nu vreau să-l aud. Iar când identificăm acel glas, să nu ne grăbim să ne justificăm, ci să spunem: „Doamne, dacă prin acesta mă chemi Tu, nu mă lăsa să alung glasul Tău numai pentru că mă doare.” Și să ne mai întrebăm ceva: „Ce parte din via mea am declarat proprietate personală și nu-L mai las pe Hristos să intre acolo?” Uneori răspunsul adevărat apare abia atunci când încetează justificările.
Iubiții mei, tragedia lucrătorilor nu a fost că Dumnezeu le-a dat prea puțin, ci că au primit atât de mult încât au început să creadă că darurile pot exista fără Dăruitor. Aceasta rămâne și ispita noastră: să folosim viața primită de la Dumnezeu pentru a construi o existență în care Dumnezeu nu mai are loc. Hristos Se așază însă înaintea noastră ca Piatra din capul unghiului, nu pentru a ne lua libertatea, ci pentru a-i da temelie, nu pentru a ne lua via, ci pentru ca via să rodească. Să-I încredințăm, așadar, ceea ce oricum de la El am primit — viața, timpul, trupul, darurile, planurile și inima — și vom înțelege paradoxul cuvântului apostolic: Toate sunt ale voastre… iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 22-23). Iar dacă până astăzi am lepădat Piatra, să nu deznădăjduim, ci să o așezăm din nou la temelie, pentru că Fiul scos afară din vie și ucis este Hristos Cel înviat. Și poate acesta să rămână ultimul cuvânt al Duminicii de astăzi: a fi al lui Hristos nu înseamnă pierderea libertății, ci începutul adevăratei libertăți, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin!
Protos. Luca Nicolcea