Duminica de astăzi, prima după Rusalii, este Duminica Tuturor Sfinţilor. Nu este întâmplător că Biserica a aşezat această sărbătoare imediat după Pogorârea Duhului Sfânt. Dacă la Rusalii ne-am întrebat ce a făcut Duhul Sfânt după ce S-a pogorât în lume, răspunsul îl primim astăzi: a făcut sfinţi. A luat pescari şi i-a făcut apostoli. A luat oameni simpli şi i-a făcut luminători ai lumii. A luat oameni slabi şi i-a făcut martori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Duminica Tuturor Sfinţilor este dovada vie că Evanghelia nu este o teorie frumoasă, ci o putere care transformă viaţa omului.
Şi poate că primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că sfinţii nu sunt oameni dintr-o specie diferită de a noastră. Nu s-au născut fără ispite, fără frici, fără slăbiciuni. Au avut aceleaşi lupte, aceleaşi căderi, aceleaşi întrebări pe care le avem şi noi. Diferenţa este că L-au luat pe Dumnezeu în serios. Au crezut că Evanghelia poate fi trăită şi au avut curajul să-şi construiască viaţa după ea. De aceea, Duminica Tuturor Sfinţilor ne pune înainte şi o întrebare incomodă: pentru ce trăim? Care este destinaţia vieţii noastre? Pentru că toţi sfinţii aveau un lucru pe care lumea contemporană l-a pierdut aproape complet: conştiinţa că viaţa aceasta este pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Ei nu trăiau obsedaţi de moarte, dar erau pregătiţi pentru ea. Nu amânau pocăinţa. Nu amânau iertarea. Nu amânau iubirea. Trăiau prezentul cu responsabilitate pentru că ştiau că fiecare zi este un dar şi fiecare clipă o apropiere de veşnicie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui. Iar Părintele Arsenie Papacioc spunea adesea că omul trebuie să fie pregătit în orice clipă pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Nu pentru a trăi în frică, ci pentru a trăi în adevăr.
Evanghelia de astăzi începe cu un cuvânt care îi tulbură pe mulţi: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. La prima vedere pare un cuvânt aspru. Dar Hristos nu ne cere să ne iubim mai puţin părinţii, copiii sau pe cei apropiaţi. El ne cere să nu transformăm pe nimeni într-un substitut al lui Dumnezeu. Pentru că una este iubirea şi alta este dependenţa. Una este comuniunea şi alta este idolatria afectivă.
Mulţi oameni ajung să trăiască nu pentru adevăr, ci pentru aprobarea altora. Se tem să nu dezamăgească. Se tem să nu fie respinşi. Se tem să nu fie criticaţi. Îşi sacrifică libertatea interioară pentru a fi acceptaţi. Şi astfel iubirea se transformă încet într-o captivitate sufletească. Sfântul Paisie Aghioritul spune că atunci când omul se sprijină absolut pe oameni va fi inevitabil rănit, iar când se sprijină pe Dumnezeu îi poate iubi pe toţi fără să fie robul nimănui. Hristos nu ne cere să iubim mai puţin oamenii, ci să-i iubim mai liber, fără să-i transformăm în dumnezeii inimii noastre.
Apoi Domnul spune: Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu. Şi aici mulţi se gândesc la predicatori, la misionari sau la marii mărturisitori ai credinţei. Dar mărturisirea lui Hristos începe mult mai aproape de noi. Ea începe în viaţa de fiecare zi. Într-o lume care ne cere permanent să ne adaptăm, să ne conformăm şi să nu deranjăm pe nimeni, mărturisirea înseamnă uneori să ai curajul să rămâi tu însuţi. La serviciu, când toţi bârfesc, iar tu alegi să nu participi. La şcoală, când cineva este umilit şi tu alegi să-i iei apărarea. Într-o afacere, când ţi se propune o ilegalitate şi tu refuzi. În familie, când alegi adevărul în locul minciunii convenabile. Acestea sunt mărturisiri reale ale lui Hristos.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune că lumea nu este convinsă de argumentele noastre, ci de viaţa noastră. Uneori cea mai puternică mărturisire a lui Hristos este un simplu „nu” spus păcatului atunci când toţi ceilalţi spun „da”. Nu trebuie să ne urcăm pe tribune pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu. Este suficient să nu ne lepădăm de valorile noastre pentru a fi acceptaţi de grup.
Dar Mântuitorul nu vorbeşte doar despre mărturisire, ci şi despre opusul ei: De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri. Acest cuvânt nu trebuie înţeles doar ca o lepădare dramatică, asemenea celei din vremea persecuţiilor. De multe ori lepădarea este mult mai discretă şi tocmai de aceea mai greu de observat. Ne lepădăm de Hristos atunci când alegem confortul în locul adevărului. Ne lepădăm de El atunci când tăcem deşi ştim că ar trebui să luăm apărarea celui nedreptăţit. Ne lepădăm de El atunci când, pentru a fi acceptaţi de ceilalţi, ascundem ceea ce credem sau trăim împotriva conştiinţei noastre. De fapt, fiecare compromis repetat lasă o mică fisură în suflet. La început pare un lucru mic. O tăcere când trebuia să vorbim. O minciună spusă pentru comoditate. O nedreptate pe care o acceptăm ca să nu ne complicăm viaţa. Dar sufletul se obişnuieşte încet cu compromisul. Iar ceea ce la început ne mustra conştiinţa ajunge, după un timp, să ni se pară normal. De aceea lepădarea nu începe prin căderi spectaculoase, ci prin mici renunţări zilnice la adevăr. Nu pentru că Dumnezeu încetează să ne iubească, ci pentru că noi încetăm să mai trăim în adevărul Lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu nu Se ruşinează niciodată de omul care se întoarce la El, dar omul se ruşinează adesea de Dumnezeu înaintea lumii. Şi poate că aici se află una dintre cele mai mari provocări ale creştinului contemporan: nu să-L mărturisească pe Hristos într-o lume ostilă, ci să nu se ruşineze de El într-o lume indiferentă. Pentru că lepădarea începe rareori cu un gest mare; ea începe cu mici concesii făcute zilnic împotriva adevărului.
Dar Evanghelia merge şi mai departe: Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Acesta este unul dintre cele mai greu de acceptat cuvinte ale lui Hristos. Pentru că lumea modernă ne învaţă să fugim de orice suferinţă. Să evităm orice durere. Să eliminăm orice disconfort. Însă Hristos nu ne spune să căutăm suferinţa, ci să ne asumăm realitatea vieţii cu credinţă şi responsabilitate.
Crucea nu este iubirea durerii. Crucea este asumarea vieţii aşa cum este ea. Este boala pe care trebuie să o porţi cu răbdare. Este pierderea pe care trebuie să o integrezi. Este nedreptatea pe care trebuie să o depăşeşti fără ură. Este slăbiciunea pe care trebuie să o transformi în rugăciune. Este şi omul dificil pe care Dumnezeu nu l-a scos încă din viaţa ta, pentru că prin el lucrează la inima ta. Problema nu este că suferim. Problema este ce facem cu suferinţa noastră. Omul dominat de victimizare întreabă permanent: „De ce mi se întâmplă asta?” Omul duhovnicesc începe să întrebe: „Doamne, ce pot învăţa din aceasta? Cum mă poate apropia această încercare de Tine?” Arhimandritul Emilianos Simonopetritul spune că încercarea nu este semnul că Dumnezeu ne-a părăsit, ci locul în care Dumnezeu lucrează cel mai adânc în noi. Iar Părintele Arsenie Papacioc avea o formulare simplă şi memorabilă: Crucea este să duci ceea ce nu-ţi convine. Tocmai de aceea sfinţii au devenit sfinţi: nu pentru că nu au avut cruci, ci pentru că nu au fugit de ele.
Mai departe, Evanghelia vorbeşte despre cei care au lăsat case, fraţi, surori, părinţi sau ţarini pentru Hristos. Şi aici mulţi cred că textul se referă doar la monahi sau la mucenici. Dar el vorbeşte şi despre noi. Pentru că astăzi omul nu mai este legat atât de mult de ţarini, cât de statut, imagine, confort, succes şi control. Trăim într-o cultură în care valoarea omului este adesea măsurată prin ceea ce are şi nu prin ceea ce este. De aici se naşte şi o mare parte din anxietatea contemporană. Frica de a pierde. Frica de a nu reuşi. Frica de a coborî în ochii celorlalţi. Frica de a nu mai controla totul. Dar Hristos propune o extraordinară terapie a libertăţii interioare: detaşarea. Nu dispreţul faţă de bunuri, ci libertatea faţă de ele. Pentru că nu posesiunile sunt problema, ci identificarea cu ele. Dacă îţi pierzi maşina, nu îţi pierzi sufletul. Dacă îţi pierzi funcţia, nu îţi pierzi valoarea. Dacă îţi pierzi averea, nu îţi pierzi identitatea. Omul care Îl are pe Dumnezeu poate pierde multe fără să se prăbuşească, pentru că ancora lui nu este în exterior, ci în veşnicie.
Iar Evanghelia se încheie cu una dintre cele mai mari răsturnări de perspectivă: Mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă şi mulţi dintre cei de pe urmă vor fi întâi. Este lovitura dată ego-ului nostru. Pentru că omul modern este învăţat să fie primul, să fie remarcat, să fie apreciat, să fie validat. Însă sfinţii au căutat altceva. Au căutat să fie ai lui Dumnezeu. La prima vedere, cuvintele acestea par nedrepte. Cum adică cei dintâi să ajungă pe urmă, iar cei de pe urmă să fie întâi? Dar Hristos nu vorbeşte despre clasamentele lumii, ci despre măsura inimii. În ochii oamenilor, primul este cel care are succes, influenţă, putere sau prestigiu. În ochii lui Dumnezeu, primul este cel care iubeşte mai mult, care slujeşte mai mult şi care se smereşte mai mult. De aceea, nu de puţine ori, cei care par neînsemnaţi înaintea lumii sunt mari înaintea lui Dumnezeu. O mamă care se jertfeşte în tăcere pentru copiii ei, un bătrân care îşi poartă suferinţa cu răbdare, un om care face binele fără să aştepte recunoştinţă – aceştia pot fi mult mai aproape de Împărăţie decât cei care strălucesc în faţa oamenilor. Există însă şi un avertisment ascuns în acest cuvânt. Nimeni nu poate trăi din meritele trecutului. Cel care astăzi este întâi prin credinţă, prin râvnă sau prin slujire poate deveni pe urmă dacă se lasă stăpânit de mândrie. Iar cel care astăzi pare departe poate ajunge înaintea multora prin pocăinţă sinceră şi prin întoarcerea la Dumnezeu. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există locuri câştigate definitiv, ci o chemare continuă la smerenie şi la credincioşie. De fapt, această răsturnare de perspectivă este strâns legată de tot ceea ce am auzit în Evanghelie. Cine vrea să fie primul caută să-şi păstreze viaţa pentru sine; cine acceptă să fie ultimul în ochii lumii este adesea cel care îşi ia crucea şi Îl urmează pe Hristos. Cine caută aplauzele oamenilor riscă să se lepede de adevăr; cine caută voia lui Dumnezeu este gata să piardă aprecierea lumii pentru a nu-L pierde pe Hristos. Astfel, cei care par pe urmă aici devin cei dintâi înaintea lui Dumnezeu, pentru că au ales nu gloria trecătoare, ci credincioşia care duce la viaţa veşnică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că smerenia este rădăcina tuturor virtuţilor. Iar sfinţii au înţeles că adevărata măreţie nu constă în a fi deasupra altora, ci în a fi aproape de Dumnezeu. De aceea cuvântul Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Păsărea rămâne atât de actual: Altora să ierţi totdeauna, ţie niciodată. Nu în sensul unei condamnări de sine, ci în sensul refuzului de a ne îndreptăţi permanent pe noi înşine şi de a-i condamna pe ceilalţi. Sfinţii nu sunt oamenii care nu au căzut niciodată, ci oamenii care au ales de fiecare dată să se ridice şi să meargă mai departe cu Hristos.
Iubiţii mei, Duminica Tuturor Sfinţilor nu este sărbătoarea unor oameni îndepărtaţi şi imposibil de urmat. Este sărbătoarea ţintei noastre. Duhul Sfânt nu S-a pogorât în lume doar pentru Apostoli, ci pentru fiecare dintre noi. Chemarea la sfinţenie nu este rezervată unor aleşi, ci este vocaţia fiecărui creştin. De aceea, tema acestei săptămâni să fie aceasta: să alegem o singură cruce concretă pe care de obicei o respingem — un om dificil, o nedreptate, o slăbiciune personală, o responsabilitate pe care o amânăm — şi să o purtăm fără cârtire, întrebându-ne în fiecare zi nu „De ce mi se întâmplă asta?”, ci „Cum mă poate apropia aceasta de Hristos?”. Şi să avem curajul unei mici mărturisiri: un adevăr spus cu blândeţe, un bine făcut discret sau un refuz al compromisului. Pentru că sfinţenia nu începe prin lucruri extraordinare, ci prin fidelitatea faţă de Hristos în lucrurile obişnuite ale fiecărei zile. Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi, să nu ne fie teamă să-L urmăm pe Hristos, să ne purtăm crucea cu nădejde, să ne mărturisim credinţa cu demnitate şi să trăim fiecare zi ca pe un pas către Împărăţia lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.
Ierom. Luca Nicolcea