Duminica aceasta, a şaptea după Sfintele Paşti, este una de o profunzime cutremurătoare. Biserica ne aşază înainte rugăciunea arhierească a lui Hristos, cea mai înaltă şi mai tainică rugăciune din întreaga Evanghelie, iar în acelaşi timp îi pomeneşte pe cei 318 Sfinţi de Dumnezeu purtători Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, acei oameni răniţi de prigoane, mutilaţi de chinuri, dar plini de lumină şi adevăr. Şi iată că, în anul acesta, trăim şi o mare binecuvântare istorică prin proclamarea locală a Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iaşi, o femeie care a ales să rămână credincioasă lui Hristos într-o lume care cerea compromis, o inimă care a înţeles că sfinţenia nu este o poveste pentru trecut, ci o chemare vie pentru fiecare om.
Şi poate că tocmai aici trebuie să începem: cu această întrebare pe care omul contemporan o poartă adesea în ascuns: „Unde este Dumnezeu când mă simt singur?” Pentru că perioada dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt are o tensiune aparte. Hristos Se înalţă. Duhul Sfânt încă nu Se pogoară văzut peste Apostoli. Şi între aceste două momente există o aşteptare dureroasă, o linişte apăsătoare, aproape sentimentul unei părăsiri. Apostolii rămân fără glasul pe care îl auzeau zilnic, fără prezenţa vizibilă a lui Hristos. Şi cât de asemănătoare sunt uneori şi perioadele din viaţa noastră. Există momente când omul se roagă şi parcă nu primeşte răspuns. Când trece prin schimbări mari, prin pierderi, prin boală, prin despărţiri, prin nesiguranţă, şi are impresia că Dumnezeu tace. Şi tocmai atunci apare anxietatea aceasta a tranziţiei: frica de necunoscut, teama că nu vom putea merge mai departe, senzaţia că am rămas singuri într-o lume nesigură.
Şi poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai grele încercări ale credinţei: să rămâi aproape de Dumnezeu chiar şi atunci când nu Îl mai simţi atât de aproape. Pentru că există clipe în care omul ar vrea un semn imediat, un răspuns clar, o mângâiere vizibilă, dar primeşte doar tăcere şi aşteptare. Iar în această tăcere se vede cât de adâncă este încrederea noastră în Dumnezeu. Nu întâmplător Apostolii, după Înălţare, nu fug fiecare în altă direcţie, nu se prăbuşesc, nu abandonează, ci rămân împreună, în rugăciune, aşteptând. Aşteptarea aceasta dintre Înălţare şi Cincizecime este, de fapt, imaginea multor perioade din viaţa noastră: perioade în care încă nu vedem lumina deplină, dar suntem chemaţi să nu ne pierdem nădejdea.
Dar Evanghelia de astăzi ne arată ceva extraordinar: Hristos nu pleacă abandonându-i pe ai Săi. Înainte de Patimă, înainte de Cruce, înainte de Înălţare, El Se roagă pentru ei. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău… ca să fie una precum şi Noi una suntem. Ce imagine cutremurătoare! Hristos nu lasă Biserica în urmă ca pe un lucru uitat. Ci o încredinţează iubirii Tatălui. Aici se află vindecarea profundă a sentimentului de abandon: faptul că omul nu este niciodată singur atunci când este în Dumnezeu. Chiar şi atunci când nu-L simte, Dumnezeu lucrează. Chiar şi atunci când tace, Dumnezeu poartă sufletul nostru prin taină.
Sfântul Efrem Sirul spune că Dumnezeu Se ascunde uneori nu ca să părăsească sufletul, ci ca să-i aprindă dorul după El. Ce adevăr adânc! Sunt perioade în viaţă când Dumnezeu îngăduie această pedagogie a aşteptării pentru ca omul să se maturizeze duhovniceşte. Apostolii trebuiau să înveţe să nu se sprijine doar pe prezenţa văzută a lui Hristos, ci pe încredinţarea lăuntrică a iubirii Lui. Pentru că până atunci Îl văzuseră cu ochii lor, Îl auziseră, merseseră alături de El, iar acum începea pentru ei o altă etapă: aceea a maturizării duhovniceşti. Hristos îi pregătea să treacă de la siguranţa unei prezenţe exterioare la adâncimea unei comuniuni interioare. Şi aceasta este una dintre cele mai grele lecţii ale vieţii duhovniceşti: să continui să crezi, să te rogi şi să iubeşti chiar şi atunci când nu mai simţi mângâiere imediată. Pentru că omul, în mod firesc, caută mereu certitudini vizibile, sprijin concret, confirmări rapide. Dar Dumnezeu îl cheamă uneori să crească tocmai prin această aparentă tăcere, pentru ca relaţia cu El să nu rămână una bazată doar pe emoţie sau pe sprijin exterior, ci pe încredinţare profundă. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că Dumnezeu îngăduie uneori încercările ca omul să înveţe să se ţină de El nu cu mâna, ci cu inima. Iar această trecere de la vedere la credinţă, de la sprijin exterior la statornicie lăuntrică, este dureroasă, dar vindecătoare, pentru că îl aşază pe om într-o legătură mai matură, mai profundă şi mai adevărată cu Dumnezeu.
Şi aici este una dintre cele mai mari boli ale lumii moderne: izolarea. Niciodată omul nu a fost atât de conectat şi totuşi atât de singur. Avem mijloace infinite de comunicare, dar tot mai puţină comuniune reală. Oamenii trăiesc unii lângă alţii, dar nu mai ştiu să fie împreună. Şi atunci anxietatea creşte. Depresia creşte. Frica de viitor creşte. Pentru că sufletul omenesc nu a fost creat pentru izolare, ci pentru comuniune. De aceea Hristos Se roagă pentru unitate. Nu pentru uniformitate rece, ci pentru comuniunea iubirii. Ca să fie una. Acesta este centrul rugăciunii arhiereşti. Omul se vindecă în comuniune. Se vindecă atunci când nu mai trăieşte închis în sine. Se vindecă atunci când îşi deschide inima către Dumnezeu şi către aproapele. Şi tocmai aici Sinodul I Ecumenic devine extraordinar de actual. Părinţii de la Niceea nu s-au adunat doar pentru o dispută intelectuală, ci pentru apărarea adevărului care ţine lumea întreagă unită în Hristos. Pentru că atunci când adevărul se rupe, se rupe şi omul. Iar când dogma este falsificată, viaţa omului începe să se dezintegreze lăuntric.
De aceea Hristos Se roagă pentru unitate. Nu pentru uniformitate rece, ci pentru comuniunea iubirii. „Ca să fie una.” Acesta este centrul rugăciunii arhiereşti. Omul se vindecă în comuniune. Se vindecă atunci când nu mai trăieşte închis în sine. Se vindecă atunci când îşi deschide inima către Dumnezeu şi către aproapele. Şi tocmai aici Sinodul I Ecumenic devine extraordinar de actual. Părinţii de la Niceea nu s-au adunat doar pentru o dispută intelectuală, ci pentru apărarea adevărului care ţine lumea întreagă unită în Hristos. Pentru că atunci când adevărul se rupe, se rupe şi omul. Iar când dogma este falsificată, viaţa omului începe să se dezintegreze lăuntric.
Astăzi mulţi fug de cuvântul „dogmă”, considerându-l rigid sau învechit. Dar dogmele nu sunt lanţuri, ci ancore. Sunt reperele fără de care omul se pierde în haosul propriilor păreri. Sunt asemenea stelelor după care corăbierii se orientau pe mare. Dacă scoţi adevărul din viaţa omului, el nu devine mai liber, ci mai confuz. Şi tocmai asta vedem astăzi: oameni care nu mai ştiu ce este binele, ce este adevărul, ce este păcatul, ce este libertatea. Totul devine relativ, negociabil, schimbător. Dar sufletul nu poate trăi fără temelie. Pentru că omul nu este zidit doar să experimenteze, ci să se şi orienteze lăuntric. Iar atunci când nu mai are repere clare, începe să trăiască după stări, după impulsuri, după ce îi spune lumea sau propriul confort. Astfel, ceea ce ieri era considerat rău, astăzi devine acceptabil; ceea ce altădată era ruşine, acum este lăudat; iar ceea ce era virtute începe să fie privit ca slăbiciune. Şi încet-încet, omul ajunge să nu mai ştie nici cine este, nici încotro merge. Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi au apărat cu atâta jertfelnicie dreapta credinţă: nu pentru a impune nişte formule reci, ci pentru că ştiau că atunci când adevărul despre Dumnezeu se strică, se strică şi adevărul despre om. Iar când omul pierde adevărul, îşi pierde şi pacea lăuntrică.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că unde nu există adevăr, nici iubirea nu poate rămâne întreagă. Iar Sfântul Nicolae Velimirovici spune că adevărul fără iubire răneşte, dar iubirea fără adevăr rătăceşte. Ce echilibru minunat! Tocmai aceasta au apărat Sfinţii Părinţi ai Sinodului: adevărul care vindecă omul şi îl ţine în comuniune cu Dumnezeu. Şi cât de impresionant este că aceşti Părinţi veneau răniţi din prigoane. Unii fără ochi, alţii fără mâini, alţii purtând pe trup urmele torturilor. Şi totuşi nu erau oameni înrăiţi. Nu erau oameni distruşi lăuntric. De ce? Pentru că omul care se roagă adânc nu mai trăieşte doar din puterile sale, ci din harul lui Dumnezeu. Rugăciunea îi ţinea vii. Rugăciunea îi ţinea uniţi. Rugăciunea îi ţinea limpezi în mijlocul conflictelor.
Iar aici avem o lecţie uriaşă pentru vremurile noastre. Oamenii de astăzi gestionează conflictele fie prin agresivitate, fie prin fugă. Ori explodează, ori se închid în ei. Dar Hristos ne arată altceva: echilibrul vine din rugăciune şi adevăr. Omul care se roagă nu mai reacţionează haotic. Rugăciunea limpezeşte mintea, aşază inima şi pune ordine înăuntru. Părintele Arsenie Papacioc spunea atât de frumos: Să ai pace în tine şi vei da pace şi celorlalţi. Iar Sfântul Paisie Aghioritul spune că cea mai mare putere a omului nu este să-l biruiască pe celălalt, ci să-şi biruiască propria tulburare. De aceea rugăciunea arhierească a lui Hristos pe care am ascultat-o astăzi citindu-se din evanghelie este şi o terapie împotriva anxietăţii lumii moderne. Pentru că omul anxios este omul care încearcă să controleze totul singur. Dar Hristos ne învaţă încredinţarea. El Se roagă Tatălui. Nu controlează prin forţă, ci aşază totul în iubire. Şi poate că aceasta este una dintre cele mai mari chemări pentru noi astăzi: să învăţăm să nu mai purtăm singuri greutatea lumii pe umerii noştri.
Şi ca exemplu, să privim la Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iaşi care ne arată exact această putere a rugăciunii şi a statorniciei. Deși nu a murit ca un martir din vremurile de altădată (ucis pentru credință), viața ei a fost un adevărat martiriu. A fost deportată în Siberia, unde a îndurat frigul, foametea, umilințele și munca forțată, dar nu și-a pierdut credința ci, dimpotrivă, s-a întărit în rugăciune. Chiar dacă a fost persecutată, nu a avut resentimente față de torționari. Și-a trăit viața în smerenie, rugându-se pentru toți, inclusiv pentru cei care au chinuit-o. Aşadar, nu a devenit sfântă prin spectaculos exterior, ci prin fidelitate în încercare, prin răbdare, prin curaj liniştit şi prin refuzul compromisului. A purtat ani de suferinţă, de neputinţă şi marginalizare fără să-şi piardă pacea inimii şi fără să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Într-o vreme în care credinţa era privită cu suspiciune, iar mărturisirea lui Hristos putea aduce umilinţă şi excludere, ea a ales să rămână statornică în rugăciune, în curăţie sufletească şi în dragostea faţă de Biserică. Nu a biruit prin putere omenească, ci prin acea tărie tainică pe care Dumnezeu o pune în sufletul celui care rabdă cu credinţă. Şi poate că tocmai aceasta impresionează cel mai mult la sfinţi: faptul că au trecut prin aceleaşi frici, aceleaşi dureri şi aceleaşi nesiguranţe ca noi, dar nu au lăsat întunericul să le stingă lumina inimii. Sfinţenia începe acolo unde omul încetează să mai trăiască doar pentru confort şi începe să trăiască pentru adevăr. Şi fiecare dintre noi poate începe această cale foarte concret: prin rugăciune sinceră, prin răbdare în necazuri, prin iertare, prin curăţirea inimii, prin refuzul răutăţii şi prin păstrarea păcii lăuntrice.
Iubiţii mei, poate că mulţi oameni nu mai au astăzi nevoie de explicaţii sofisticate despre Dumnezeu, ci de experienţa unei comunităţi care ştie să iubească, să asculte şi să rămână unită în Hristos. Lumea este obosită de conflict, de scandal şi de dezbinare. De aceea rugăciunea lui Hristos răsună astăzi mai actual ca niciodată: Ca toţi să fie una. Şi în acest context, tema acestei săptămâni să fie aceasta: să încercăm să vindecăm măcar o ruptură. Să facem primul pas către un om cu care ne-am răcit. Să ne rugăm în fiecare zi câteva minute pentru pacea inimii noastre şi pentru unitatea familiei noastre. Şi, înainte de orice reacţie impulsivă sau conflict, să ne întrebăm sincer: „Ceea ce spun sau fac acum aduce pace şi comuniune sau adânceşte ruptura?” Pentru că omul care se roagă cu adevărat începe încet să semene cu Hristos.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Niceea şi ale Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iaşi, să nu transformăm niciodată credinţa într-o idee rece, ci într-o comuniune vie cu Dumnezeu şi cu aproapele, iar în vremurile de tulburare şi schimbare să nu uităm că Hristos nu părăseşte niciodată pe cei pentru care Se roagă. Amin.
I.L.