Am pășit deja în a treia Duminică după Paști. Nu mai suntem la începutul bucuriei, ci în adâncirea ei. Primele două Duminici au fost ca o revărsare de lumină, şi anume: Învierea și întâlnirea cu Toma cel numit Geamănul. Acum, Biserica ne așază într-un loc mai tainic, şi anume între mormânt și Înviere, între durere și biruință, între ceea ce pare sfârșit și ceea ce, de fapt, este început.
Această a treia Duminică este una aparte. Nu este doar despre ce s-a întâmplat, ci despre ce se întâmplă în inima omului în fața Învierii. Pentru că, iubiții mei, Învierea nu este doar un fapt istoric pe care îl mărturisim, ci o întâlnire vie care ne provoacă, ne tulbură și ne cere un răspuns. În primele zile după Paști, bucuria este aproape instinctivă: cântăm, ne îmbrățișăm, rostim „Hristos a înviat!” cu inimă largă. Dar, pe măsură ce trec zilele, începe adevărata întrebare: ce fac eu, concret, cu această Înviere? Rămâne ea doar un ecou frumos sau devine o schimbare lăuntrică? Pentru că, dacă suntem sinceri, după câteva zile, viața noastră rămâne aproape aceeași. Și tocmai aici intervine această Duminică. Ea nu ne mai lasă să rămânem în entuziasm superficial, ci ne coboară în adânc. Ne așază în fața unei realități foarte simple și foarte dure: nu toți au reacționat la fel în fața lui Hristos Cel Înviat. Unii s-au îndoit, alții s-au temut, alții au fugit, iar unii au iubit. De aceea, în mod providențial, această zi este închinată femeilor mironosițe: nu ca o simplă comemorare, ci ca o oglindă a inimii noastre. Ele sunt chipul omului care nu înțelege totul, dar nu pleacă. Adică exact acolo unde noi, de obicei, renunțăm. Nu are toate răspunsurile, dar rămâne. Nu vede încă lumina deplină, dar merge spre ea. Și aici este taina lor: au iubit mai mult decât au înțeles. Pentru că, dacă ar fi stat să înțeleagă, nu ar fi plecat. Dacă ar fi calculat, s-ar fi oprit. Dacă ar fi analizat pericolele, ar fi rămas acasă. Dar iubirea lor nu a trecut prin filtrul fricii, ci prin focul fidelității. Și au mers mai departe decât le-a permis frica. Şi, iubiţilor, frica există! Să nu idealizăm. Și ele s-au temut şi au avut întrebări. Ne spune Scriptura: Cine ne va prăvăli nouă piatra? Dar diferența este aceasta: nu au lăsat frica să le oprească, ci au dus-o cu ele şi nu s-au oprit din drum. Iar aceasta este o lecție uriașă pentru noi: credința nu înseamnă absența fricii, ci mersul mai departe în ciuda ei.
În viața noastră de zi cu zi, de câte ori nu ne oprim? De câte ori nu abandonăm? De câte ori nu spunem: „Nu pot… e prea greu… nu are rost…”? Și rămânem blocați în fața „pietrei” noastre: fie o problemă, sau o relație, ori o suferință, o neputință. Și fiecare știe exact care este piatra lui. Dar femeile mironosițe nu rezolvă problema înainte să plece. Și asta le schimbă toată direcţia şi toată viaţa. Ele pleacă spre mormânt și Dumnezeu rezolvă problema. Aceasta este logica lui Dumnezeu: nu ți se dă soluția ca să pornești, ci ți se descoperă atunci când ai curajul să mergi. Și atunci, această Duminică ne întreabă direct, fără ocolișuri: Tu ești dintre cei care așteaptă să se dea piatra ca să plece, sau dintre cei care pleacă și piatra se dă la o parte? Pentru că, în realitate, viața duhovnicească nu este pentru cei siguri pe ei, ci pentru cei credincioși. Nu pentru cei care controlează totul, ci pentru cei care se încredințează. Și mai este ceva cutremurător: măi! Femeile acestea nu au venit la Înviere. Au venit la mormânt. Dar pentru că au venit cu iubire, au plecat cu Învierea. Aici este marea răsturnare: Dumnezeu nu răsplătește așteptările noastre, ci fidelitatea noastră. Dumnezeu nu vine acolo unde este siguranță, ci acolo unde este inimă. De aceea, această Duminică nu este despre trecut. Este despre tine. Despre mine. Despre fiecare dintre noi. Pentru că, în fiecare zi, avem un mormânt spre care mergem: o durere, o pierdere, o dezamăgire, o luptă. Și întrebarea este: mergem cu mir sau nu mai mergem deloc? Și dacă mergem, chiar fără să înțelegem totul, chiar cu frică, chiar cu lacrimă, atunci vom auzi, mai devreme sau mai târziu, același cuvânt: Nu este aici… a Înviat!
Și iată că anul acesta, tocmai pentru că această Evanghelie nu este doar trecut, ci viață, Dumnezeu a rânduit două daruri deosebit pentru Biserica noastră prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: primul: proclamarea Soborului Sfintelor Femei Românce ca sărbătoare anuală prăznuită mereu în Duminica a treia după Paşti, şi doi: Proclamarea Generală a Sfintelor Femei canonizate anul trecut, pecetluind în conștiința noastră vie chipuri de femei care au trăit această Evanghelie nu doar atunci, ci și acum şi aici, în neamul nostru. Nu este o simplă rânduială calendaristică. Este o chemare, o oglindă, o mărturisire că sfințenia nu este o poveste, ci o posibilitate chiar şi în zilele noastre.
Și în această lumină, Evanghelia de astăzi spune: Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria lui Iacov și Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă. Dar, iubiţilor, dacă am fost atenţi, observăm ceva cutremurător: nu căutau minunea, dar au întâlnit-o. Ele nu se așteptau la minune. Ele veneau la un mort. Și totuși, tocmai ele sunt cele care întâlnesc Viața. De ce? Pentru că au venit cu iubire. Nu cu explicații, nu cu certitudini, nu cu teologie sofisticată. Ci cu mir și cu inimă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Iubirea este mai iute decât focul și mai puternică decât moartea. Iar aceste femei au trecut peste frică, peste întuneric, peste pază, peste imposibil, pentru că iubirea nu calculează. Și aici este prima întrebare care ne lovește pe fiecare: Noi cum iubim? Și nu ne lovește întrebarea pentru că e grea, ci pentru că e adevărată.
Pentru că omul contemporan iubește cu măsură, cu rezervă, cu condiții. Dacă nu primește, se retrage. Dacă nu este înțeles, renunță. Dacă nu este apreciat, își închide inima. Trăim, fără să ne dăm seama, într-o cultură a iubirii negociate, adică iubim cât ni se răspunde, dăruim cât ni se întoarce şi rămânem cât suntem confortabili. Și, încet-încet, iubirea nu mai este jertfă, ci devine schimb. Pentru că nu lipsa de iubire ne pierde, ci iubirea mică, fricoasă și calculată care nu duce la Înviere, ci se oprește exact acolo unde începe crucea.
Dar femeile mironosițe ne învață o altă logică: iubirea care merge până la mormânt este iubirea care întâlnește Învierea. Femeile mironosițe nu iubesc așa. Ele nu merg la mormânt ca să primească ceva. Nu merg ca să fie văzute. Nu merg ca să fie apreciate. Merg pentru că nu pot altfel. Merg pentru că iubirea lor a devenit viață. Și aici este o mare diferență: una este să iubești pentru că îți convine, și alta este să iubești pentru că nu poți să nu iubești. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu-L apropie pe om mai mult de Dumnezeu decât iubirea care rabdă fără să ceară răsplată. Iar această iubire, iubiții mei, nu este sentimentală, nu este ușoară, nu este dulce în sensul lumii. Este o iubire care arde, care doare, dar care nu abandonează. În viața de zi cu zi, vedem cât de repede ne retragem: în familie, când nu mai suntem înțeleși; în prietenii, când suntem răniți; în credință, când nu mai simțim nimic. Și spunem: „Nu mai pot. Nu mai are rost.” Dar mironosițele nu spun asta. Ele merg chiar când nu mai au niciun motiv omenesc să meargă. Și poate aici trebuie să ne cercetăm fiecare: iubirea mea cât rezistă? Până unde merge? Se oprește la prima dezamăgire? La prima nedreptate? La prima răceală? Pentru că iubirea adevărată începe exact acolo unde cea condiționată se oprește. Și dacă nu învățăm această iubire, nu vom putea înțelege nici Învierea. Pentru că Învierea nu este răsplata unei iubiri calculate, ci rodul unei iubiri duse până la capăt.
Omul de astăzi suferă nu pentru că nu are, ci pentru că nu mai știe să rămână. Ne grăbim să plecăm din relații, din responsabilități, din credință, din răbdare. Dar mironosițele nu pleacă. Ele rămân. Și uneori, cea mai mare virtute nu este să faci ceva extraordinar, ci să nu abandonezi. În Vechiul Testament, Rut spune: Unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu. Aceasta este inima mironosițelor. Aceasta este inima sfinților. Aceasta este inima credinței: să nu pleci. Iar această duminică, în chip minunat, se unește cu chipurile sfințeniei din neamul nostru. Iată, Sfânta Maria Brâncoveanu nu a fugit din fața durerii, ci a rămas fără deznădejde şi protectoare a mamelor creştine. Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași a trăit în suferinţele Siberiei din timpul regimului sovietic, dar în adâncime, cu Dumnezeu. Sfânta Elisabeta de la Pasărea nu a căutat slava, ci ascultarea, rugăciunea şi smerenia, devenind un „chip contemporan al sfinţeniei româneşti” (PF Daniel). Ele, şi toate celelalte sfinte femei, nu au făcut lucruri spectaculoase în ochii lumii, dar au făcut ceva mult mai greu: au rămas credincioase. Sfântul Paisie Aghioritul spune: Puținul făcut cu inimă curată are mai multă valoare decât multul făcut fără dragoste. Și aici se schimbă totul: Dumnezeu nu caută performanță, ci inimă.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, această Evanghelie nu este despre femei. Este despre noi toți, despre răspunsul nostru la Înviere. Și întrebarea rămâne:
Doamne, eu ce fac cu Învierea Ta? O uit? O amân? Sau o trăiesc? Pentru că, iubiții mei, cel mai mare pericol nu este să nu fi auzit de Înviere, ci să te obișnuiești cu ea. Să o transformi într-un cuvânt rostit din obișnuință, într-un salut golit de conținut, într-o sărbătoare care trece fără să te atingă. O uităm atunci când revenim la aceleași păcate fără luptă. O amânăm atunci când spunem: „De mâine mă schimb… de luni… după sărbători…” O trăim atunci când, chiar și puțin, chiar și cu greu, alegem să nu mai fim aceiași. Pentru că Învierea nu este doar că Hristos a ieșit din mormânt, ci că și noi suntem chemați să ieșim din mormintele noastre de frică, de răutate, de nepăsare, de obișnuință.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Hristos a Înviat nu ca să ne mire, ci ca să ne schimbe. Și atunci întrebarea devine mai concretă, mai personală, mai incomodă: Unde se vede Învierea în viața mea? Răspunsul e dur: nu în ce spun, ci în cum trăiesc. Se vede în felul în care iert? Se vede în felul în care vorbesc? Se vede în felul în care iubesc? Sau rămâne doar în cuvinte? Ce spune Cantarea a 7-a din Canonul Învierii: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Nu iertăm pentru că este ușor, ci „pentru Înviere”, adică pentru a ne face vrednici de Lumina lui Hristos și pentru a trăi bucuria Paștilor. Nu iertăm pentru că simțim, ci pentru că Învierea ne obligă să iubim altfel. Altfel, putem spune „Hristos a înviat” de o mie de ori, și totuși să trăim ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și poate cel mai dureros nu este că nu știm ce să facem, ci că amânăm să facem. Părintele Arsenie spunea: Amânarea este cea mai fină formă de refuz. Și atunci, fără să ne dăm seama, nu respingem Învierea, dar o punem pe pauză. Nu o negăm, dar nici nu o trăim. Nu lipsa de credință ne pierde, ci viața trăită ca și cum Hristos n-ar fi înviat. Iar Dumnezeu nu ne cere lucruri mari şi nici perfecțiune. Ne cere doar să începem. Chiar puțin. Chiar greu. Dar adevărat. Pentru că Învierea nu începe când simți, ci când alegi.
După obicei, rămâne să primiţi şi o temă pentru acasă. Care să fie tema pentru săptămâna aceasta? Simplu, dar greu. Sau invers: greu, dar simplu. Să alegi în această săptămână un lucru concret pe care l-ai abandonat: o relație, o rugăciune, o luptă, și să te întorci la el, la acest lucru, cu fidelitate, fără să mai aștepți condiții perfecte. Cum? Având în minte că iubirea care nu se retrage, este cea întâlnește Învierea; că nu trebuie să știi totul ca să mergi, trebuie doar să iubești şi că Dumnezeu nu Se arată celor perfecți, ci celor care rămân.
Femeile mironosițe nu au schimbat lumea prin putere, ci prin iubire. Nu prin cuvinte, ci prin prezență. Nu prin explicații, ci prin fidelitate. Așa se schimbă și viața noastră. Nu prin gesturi mari, ci prin statornicie mică, dar zilnică. Să învățăm, așadar, să fim și noi purtători de miruri ai inimii: să ducem mirul credinței acolo unde pare că nu mai este viață, să rămânem lângă Hristos chiar și când nu înțelegem și să nu plecăm niciodată de lângă iubirea Lui. Pentru că, la capătul fidelității, nu este mormântul, ci Învierea. Și nu orice înviere, ci întâlnirea cu Hristos Cel Viu.
De aceea, cu prilejul Duminicii Mironosițelor şi a Soborului Sfintelor Femei Românce, aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra tuturor femeilor creștine, evlavioase și harnice, felicitându-le și dorindu-le ani mulți, cu sănătate, bucurie și ajutor de la Dumnezeu, spre vestirea Învierii lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Amin!
Hristos a Înviat!