Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi este una dintre cele mai directe și mai adânci chemări pe care le face Mântuitorul către om. Hristos spune: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Observați că Domnul nu constrânge pe nimeni. Nu spune „toți trebuie”, ci „cel ce voiește”. Dumnezeu respectă libertatea omului până la capăt. Mântuirea nu este o obligație impusă, ci un răspuns liber al inimii omului la iubirea lui Dumnezeu.
Suntem aproape în mijlocul Postului Mare și Biserica așază astăzi în fața noastră Sfânta Cruce. Nu este întâmplător momentul acesta. Primele săptămâni ale postului sunt ca un urcuș: omul începe cu entuziasm, apoi simte greutatea, oboseala, lupta cu sine însuși – cu obiceiurile lui, cu patimile lui, cu gândurile lui. În acest moment, Biserica pune Crucea în mijlocul ei, ca un pom al vieții, nu ca să ne spună că nevoința se termină aici. Dimpotrivă. Ne spune: „Acesta este drumul până la capăt. Crucea este locul suferinței, dar este în același timp și locul biruinței. Pentru că pe Cruce nu s-a sfârșit viața lui Hristos, ci acolo s-a arătat iubirea Lui până la capăt. Crucea nu este doar un instrument de tortură, ci devine locul unde Dumnezeu transformă suferința în mântuire. De aceea, Biserica o așază în mijlocul Postului Mare asemenea unui pom din mijlocul Raiului. Sfinții Părinți spun că dacă în Rai a fost pomul prin care omul a căzut, în Biserică este pomul prin care omul se ridică. În Rai, Adam a întins mâna din neascultare. În Biserică, omul se apropie de Cruce din pocăință. Și mai este un lucru foarte frumos în această pedagogie a Bisericii. Crucea este pusă în mijlocul postului ca un copac la umbra căruia se odihnește călătorul. Postul este un drum lung unde omul obosește, se luptă, uneori cade, alteori se ridică. Și atunci Biserica îi arată Crucea și îi spune: „Uite de ce faci toate acestea. Pentru că fără Cruce, postul devine doar o dietă; fără Cruce, nevoința devine doar un exercițiu moral; fără Cruce, religia devine doar o disciplină. Crucea dă sens tuturor lucrurilor. Ea arată că drumul lui Dumnezeu trece prin suferință, dar nu se oprește în suferință. Crucea este locul unde se întâlnesc durerea omului și iubirea lui Dumnezeu. Crucea începe acolo unde se termină confortul nostru și începe voia lui Dumnezeu. De aceea creștinul nu fuge de Cruce. El o înțelege. El o primește. Știe că în spatele ei se află întotdeauna Învierea.
Citind Scriptura, poate ne-am gândit uneori: cum a putut să cadă Adam atât de repede? Cum au putut oamenii care L-au văzut pe Hristos făcând minuni să strige într-o zi „Osana”, iar peste câteva zile „Răstignește-L”? Și poate, în sinea noastră, am spus: dacă eram eu acolo, nu aș fi făcut la fel. Dar Dumnezeu are o pedagogie foarte adâncă. El ne pune pe fiecare dintre noi în aceeași situație. Duminica aceasta a Crucii este, într-un fel, repetarea momentului din Rai. Crucea este pomul așezat în mijlocul Bisericii, iar noi suntem Adam și Eva care privim acest pom. Întrebarea rămâne aceeași: vom întinde mâna spre voia noastră sau vom rămâne în voia lui Dumnezeu?
Crucea nu a fost un simbol religios frumos în istoria lumii. Ea era cea mai crudă formă de execuție. Pe cruce erau răstigniți sclavii fugari și răzvrătiții. Era o moarte atât de rușinoasă încât romanii aveau o hotărâre clară: un cetățean roman nu trebuia niciodată să fie răstignit. Și tocmai această cruce o alege Dumnezeu pentru Fiul Său. Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (1 Corinteni 1, 23). Adică tocmai ceea ce era semnul rușinii devine semnul mântuirii.
Știm cu toții că pe cruce, Hristos stă cu brațele deschise. Nu este doar poziția trupului, ci este mesajul iubirii Lui. Parcă spune lumii întregi: „Veniți toți la Mine”. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul a fost biruit chiar prin arma pe care o credea a fi cea mai puternică. Și astfel Crucea, semnul urii omenești, devine semnul iubirii dumnezeiești. De aceea creștinul nu se rușinează de Cruce. El o cinstește şi se însemnează cu ea. Încă din primele veacuri creștine, creștinii făceau acest lucru. Tertulian spune că la fiecare pas și la fiecare lucrare își însemnau fruntea cu semnul crucii. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu pleci niciodată din casă fără să te însemnezi cu semnul crucii”. Și să nu uităm că semnul acesta nu este un gest mecanic. Nu este o mișcare făcută în grabă. Este mărturisirea credinței noastre. De aceea, Biserica ne învață să ne însemnăm corect cu Sfânta Cruce: de la frunte la piept și de la umărul drept la cel stâng, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. În acel moment noi mărturisim credința în Sfânta Treime și ne punem viața sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Dar Evanghelia de astăzi nu vorbește doar despre Crucea lui Hristos. Ea vorbește și despre crucea noastră. Ce înseamnă să ne luăm crucea? Părintele Arsenie Papacioc spunea foarte simplu şi direct: „Cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine”. Și dacă suntem sinceri cu noi înșine, vom vedea că de cele mai multe ori ceea ce nu ne convine nu este neapărat o suferință mare, ci smerenia. De cele mai multe ori nu ne apasă suferința, ci smerenia: nu ne doare crucea, ci faptul că trebuie să ne smerim sub ea. Crucea începe acolo unde este rănită părerea noastră despre noi înșine. Nu ne convine când cineva ne atrage atenția. Nu ne convine când suntem corectați. Nu ne convine când ni se arată că am greșit sau când ni se spune cum ar trebui să facem un lucru. Imediat, în adâncul inimii, apare o neliniște, o împotrivire, o apărare tăcută a propriei imagini. De ce? Pentru că în noi lucrează o mândrie camuflată. Nu este mândria aceea grosolană, vizibilă, pe care o observăm ușor la alții. Este o mândrie subtilă, ascunsă, care ne șoptește: „Tu ai dreptate… tu știi mai bine… tu nu ai nevoie să fii corectat.”
Sfântul Ioan Scărarul spune că mândria este „lepădarea lui Dumnezeu și născocirea demonilor”. Dar ea nu apare deodată, în forme spectaculoase. Ea se ascunde tocmai în lucrurile mici ale vieții. De pildă, cineva îți spune un cuvânt de îndreptare. Poate are dreptate, poate nu are dreptate deplină. Dar în loc să stăm o clipă în liniște și să ne cercetăm pe noi înșine, imediat se ridică în noi o împotrivire: „Dar cine e el să-mi spună mie?” sau „De ce nu vede și el ce greșeli are?” În acel moment, iubiților, acolo este crucea. Nu în suferințele mari, ci în acea clipă de smerenie pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi. Sfântul Isaac Sirul spune un lucru foarte adânc: „Cel ce a cunoscut păcatele sale este mai mare decât cel ce învie morții.” De ce? Pentru că a te vedea pe tine însuți cu adevărat cere o mare smerenie.
De multe ori Dumnezeu îngăduie în viața noastră oameni care ne corectează, oameni care ne contrazic, oameni care ne arată limitele. Nu pentru că acei oameni sunt neapărat desăvârșiți, ci pentru că Dumnezeu vrea să vindece ceva în noi. Mândria noastră nu se vindecă prin laudă, ci prin smerenie. Și tocmai aici este crucea cea mai grea. Nu ne este greu să postim o zi sau două. Nu ne este greu să aprindem o lumânare sau să facem o metanie. Dar ne este greu să spunem un cuvânt foarte simplu: „Ai dreptate. Am greșit.” Acesta este unul dintre cele mai grele cuvinte pentru omul mândru. Părintele Arsenie Papacioc spunea adesea: „Smerenia este locul unde vine Dumnezeu.” Când omul se smerește, Dumnezeu intră în viața lui. Când omul se apără mereu pe sine, Dumnezeu rămâne la ușă. De aceea, uneori, crucea noastră zilnică nu este altceva decât această mică luptă: să nu ne apărăm mereu pe noi înșine, să nu justificăm totul, să nu ne considerăm întotdeauna în dreptate. Să acceptăm că putem greși, că putem fi corectați, că putem învăța. Aceasta este o cruce nevăzută, dar foarte vindecătoare. Pentru că acolo unde începe smerenia, începe și libertatea sufletului. Iar acolo unde se sfârșește mândria, începe pacea.
Crucea nu este neapărat ceva spectaculos. De multe ori este ceva foarte simplu și foarte concret. Crucea poate fi o boală pe care o duci cu răbdare. Crucea poate fi un copil dificil pe care trebuie să-l crești cu dragoste. Crucea poate fi un soț sau o soție cu care nu te mai înțelegi, dar cu care trebuie să înveți să trăiești în pace. Crucea poate fi o nedreptate pe care o suporți fără să te răzbuni. Sfântul Nicolae Velimirovici spune un cuvânt extraordinar: „A-ți lua crucea înseamnă a primi toate mijloacele prin care Dumnezeu vrea să te vindece”. Adică, uneori, ceea ce noi numim problemă, Dumnezeu îl numește medicament. Un om te jignește și te doare. Dar poate că Dumnezeu îți vindecă mândria. O situație te umilește și te tulbură, dar poate că Dumnezeu îți vindecă orgoliul. O pierdere te întristează. Dar poate că Dumnezeu îți vindecă atașamentul de lucrurile trecătoare. Problema noastră este că noi ne oprim doar la durerea momentului și nu mai vedem mâna lui Dumnezeu care lucrează dincolo de ea.
Și totuși există momente când crucea pare prea grea. Când omul spune: nu mai pot. Când sufletul se simte zdrobit. Ce facem atunci? Ne învaţă Sfânta Scriptura care ne spune: „Toată grija voastră aruncați-o asupra Lui, căci El are grijă de voi” (1 Petru 5, 7). Adică atunci când nu mai putem, strigăm la Dumnezeu. Nu ne închidem în noi, nu ne răzvrătim, nu fugim de El. Spunem simplu: „Doamne, nu mai pot. Ajută-mă”. Pentru că Dumnezeu nu ne cere să ducem singuri crucea. El merge împreună cu noi. Şi în acest sens, Sfântul Siluan Athonitul spune: „Unde este Duhul Domnului, acolo sufletul simte pace chiar și în suferință”. Stând de vorbă odată cu o fiică duhovnicească, am ajuns la o concluzie foarte simplă, dar adâncă: Trăiește în așa fel încât seara, când te așezi înaintea icoanei, să nu fie nimeni pe pământ care să strige la Dumnezeu împotriva ta. Gândiți-vă ce lucru adânc este acesta. Să trăiești o zi întreagă și să nu lași în urma ta lacrimi. Să nu rănești pe nimeni. Să nu nedreptățești pe nimeni. Pentru că fiecare om rănit poate deveni o rugăciune împotriva noastră. De aceea Evanghelia nu este doar o învățătură frumoasă. Ea trebuie trăită. Și pentru aceasta vă propun o mică temă pentru această săptămână. În fiecare dimineață, înainte de a pleca la treburile noastre, să ne însemnăm cu Sfânta Cruce cu luare aminte și să spunem: „Doamne, ajută-mă să duc crucea zilei de astăzi fără să rănesc pe nimeni”. În timpul zilei, dacă apare o supărare sau o nedreptate, să spunem în gând: „Doamne, aceasta este crucea mea de astăzi. Ajută-mă să o duc”. Iar seara, înainte de culcare, să ne întrebăm sincer: există cineva care plânge din cauza mea? Dacă există, să ne rugăm pentru acel om și, dacă putem, să îndreptăm lucrurile.
Dacă vom face aceste lucruri timp de o săptămână, vom vedea că Evanghelia începe să coboare din cuvinte în viață. Pentru că Evanghelia nu a fost dată ca să rămână doar în minte, ci ca să coboare în inimă și apoi în faptele noastre. Atunci când omul începe să aplice lucruri mici, simple, dar constante, harul lui Dumnezeu începe să lucreze în mod tainic. Schimbarea nu vine deodată, ca o izbucnire spectaculoasă, ci vine liniștit, precum răsăritul dimineții. La început nu vezi mare lucru, dar după puțin timp îți dai seama că lumina a cuprins totul. Sfântul Paisie Aghioritul spunea un lucru foarte frumos și foarte realist despre această lucrare a pașilor mici: „Puținul făcut cu smerenie și cu stăruință are mare valoare înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere lucruri mari de la om, ci inimă smerită și osteneală bună.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu așteaptă de la noi performanțe duhovnicești spectaculoase, ci începuturi sincere. De multe ori omul spune: „Părinte, eu nu pot face lucruri mari.” Dar Dumnezeu nici nu ne cere lucruri mari la început. El cere să începem cu lucruri mici: un gând bun în locul unui gând rău, o tăcere în locul unei replici aspre, o iertare în locul unei supărări ținute în inimă. Așa începe Evanghelia să prindă rădăcină în viața omului. Nu prin gesturi extraordinare, ci prin această lucrare tăcută a inimii care începe să se schimbe. Iar când omul începe să trăiască astfel, încet-încet simte că Evanghelia nu mai este doar un text citit duminica în biserică, ci devine respirația vieții lui de fiecare zi.
Iubiți credincioși, Crucea stă astăzi în mijlocul Bisericii ca pomul vieții. Adam a întins mâna spre pomul cunoașterii și a pierdut Raiul. Noi suntem chemați să întindem mâna spre Cruce și să regăsim Raiul. Crucea nu este sfârșitul drumului, ci începutul Învierii. Crucea nu este pedeapsa omului, ci medicamentul lui Dumnezeu pentru suflet. Crucea nu este semnul înfrângerii, ci pecetea iubirii dumnezeiești. De aceea să nu ne temem de crucea vieții noastre, ci să o primim cu nădejde, știind că Dumnezeu nu îngăduie niciodată o cruce mai mare decât puterea omului de a o duce împreună cu El. Și privind la Crucea Domnului, să spunem din inimă: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim, spre slava lui Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii și mântuirea noastră. Amin.
i.L.